Deseori se intampla ca expatii care vin sa conduca firme in Romania sa declare, dupa o vreme, ca nu inteleg  nimic din felul de a actiona al romanilor angajati la acea firma. Nu inteleg cum actioneaza si cum reactioneaza la ceea ce ii inconjoara, cum isi formuleaza scopurile, cum colaboreaza cu ceilalti, in ce valori cred. Iar aceasta neintelegere vine dintr-o diferenta de cultura sau, mai bine zis, de tipar cultural. Fiecare comunitate, fiecare popor are tipare culturale specifice, caracterizate de un autor precum Geert Hofstede  ca fiind un fel de soft mental, o programare mentala profunda. Ne definim si actionam in organizatiile din care facem parte, aproape fara sa ne dam seama, prin cultura in care am crescut. Iar a intelege cultura (in sens antropologic) celuilalt devine din ce in ce mai mult aproape o chestiune de supravietuire.

Multe organizaţii de pe piaţa internă recurg la presiunea autorităţii formale pentru conducerea angajaţilor, ignorând resursele de motivare intrinsecă pe care românii le au, mult peste media ţărilor occidentale. În mod previzibil, angajaţii români au comportamente care se subsumează culturii naţionale. Doar că în mediul corporatist a apărut un tip de cultură care îmbină cutume locale cu precepte globale de leadership şi management. Unele combinaţii produc efectele scontate, altele, exact pe dos.

„Oameni ca tine, nu politicieni“ – asta era în urmă cu câţiva ani buni. E la fel acum? E, vreau să spun, o aceeaşi nevoie acută de „oameni“, nu de „politicieni“?
Faţă de anul 2000, când am început URR, acum sunt mai mulţi „oameni ca tine“, adică oameni care au reuşit prin propriile puteri, fără pile, şpăgi sau rubedenii. Oamenii aceştia ar avea nevoie de o reprezentare corectă. Pe de altă parte, acum 10 ani, oamenii de care vorbeam nutreau credinţa sau speranţa unui viitor mai bun în România. Acum, ei sunt din ce în ce mai puţini.

În reacțiile cititorilor la un nou partid, tot apar referiri la URR. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, URR înseamnă Uniunea pentru Reconstrucția României, un partid înfiinţat în anul 2000 şi condus de Cosmin Alexandru până în 2005. Găsiți aici urmele sale online. Mi-a venit deci ideea: Cosmin Alexandru e important in această dezbatere, el a încercat un partid onorabil în România. L-am sunat, am bătut palma.

De ce aţi ales tocmai acest nume care pare abstract şi oarecum elitist, Erudio?

Cred că aţi surprins foarte bine locul din care am plecat. Am plecat de la nevoia noastră ca oameni, ca manageri, să ne împrietenim cu lucruri care pînă atunci fuseseră mai curînd abstracte şi care ţin de latura culturală a procesului educativ prin care am trecut – şi în familie, şi în şcoală, şi în facultate. După ce am luat contactul cu societăţile vestice, am descoperit că ne lipsesc, în felul de comunicare şi relaţionare, tuşele calde, autentice şi care să transmită cu adevărat ceva.

"Brandivia sunt eu!", recunoaşte zâmbind Cosmin Alexandru. Chiar dacă în 2005 a ales să plece de la conducerea companiei de cercetare de piaţă GfK România, încă mai are în sediul acesteia un birou pe care îl foloseşte ori de câte ori doreşte. "Mai lucrez cu GfK pe proiecte de consultanţă, dar am ajuns cu ei la o înţelegere să-mi păstrez aici un birou, unde vin ori de câte ori am nevoie de linişte", mărturiseşte acesta.

Când managerii din multinaţionale vor o lecţie, se duc la Cosmin Alexandru. El îi antrenează pentru vorbitul în public şi îi critică pentru că muncesc ca sparţii. Luaţi loc, începe.

E o zi aspră, dar însorită, de februarie. În faţa Şcolii Centrale din Bucureşti, copii între 7 şi 18 ani ţâşnesc unul după altul din maşinile lucioase - multe dintre ele negre - care opresc doar câteva secunde înainte să năvălească, din nou, în traficul de dimineaţă.

Strategia de business este o sintagma relativ noua in Romania, iar strategia personala e una inca si mai noua. La inceputul acestei saptamani am avut bucuria sa vad, pentru prima data, o schita de strategie de viata pe urmatorii zece ani a unei persoane de 24 de ani, Gabriela Tokacs, colega mea de la Erudio. Am ajutat-o putin in procesul initial de lamurire cu ea insasi, dar rezultatul, pus in doua pagini, m-a lasat masca. Sa ma ierte traducatorii pentru expresie, dar chiar asa am ramas in fata ecranului. Cand mi-am revenit, mi-am dat seama ca sunt invidios si instantaneu mi-am dorit sa se predea lucrul acesta la scoala, ca sa nu mai intalnim la interviurile de angajare atatia tineri al caror orizont de asteptare si interes, legat de viata lor, nu trece de cateva saptamani.

Ce nevoie avem de brand-uri? E nevoie de brand-uri în măsura în care fiecare avem nevoie să identificăm în mintea noastră obiecte sau subiecte exterioare. Fie că e vorba de servicii, produse sau persoane, le identificăm de obicei printr-unul sau mai multe atribute care sînt relevante, utile sau importante pentru noi. În funcţie de modul în care un subiect performează pe aceste atribute, el ocupă un loc mai sus sau mai jos în ierarhia brand-urilor din mintea noastră, în categoria respectivă. Deci, altfel spus, avem nevoie de etichete. Brand-urile sînt mai mult decît ceea ce scrie pe etichetă, şi anume ceea ce reprezintă acea etichetă în mintea fiecăruia. Pentru că amîndoi putem să vedem aceeaşi etichetă, dar pentru fiecare dintre noi poate să însemne un lucru diferit.

Cum va suna ideea ca Mircea Cartarescu sa va invete cum sa va jucati cu vorbele? Dar ca Oana Pellea sa va arate cum se pune in scena o prezentare de produs? Sau ca Robert Turcescu sa va initieze in arta argumentarii in cadrul unei negocieri? Oricat ar parea de suprarealist, acest lucru se va intampla. A luat fiinta o asociatie, ERUDIO, despre al carui prim program - ERISMA - l-am iscodit cu intrebari pe Cosmin Alexandru, unul dintre entuziastii lui initiatori.

Daca nu am computer, nu stiu ce-i ala Internet, dar am auzit cate ceva despre Uniunea pentru Reconstructia Romaniei (URR) si as vrea sa aflu mai multe, cum procedez?
Cel mai potrivit ar fi sa intram cumva in contact.

Dar cum? Pentru ca dvs. sunteti de gasit doar pe net.
Intr-adevar, exceptand Internetul, prezenta noastra mediatica nu e foarte pregnanta si atunci e mai dificil de intrat in legatura cu noi. Pentru noi, totusi, Internetul si www.urr.ro au fost o varianta optima de promovare la inceput, pentru ca Internetul e un mediu liber, dupa care am reusit sa crestem prin contacte personale, din aproape in aproape, cu oameni care gandesc ca noi si care cunosc oameni care sunt printre noi.

La 14 ani de la Revolutia din 1989, statul roman este condus inca de un demnitar de rang inalt comunist. Dupa 14 ani de tranzitie, Timisoara e silita sa iasa din nou in strada, de data asta pentru a apara dreptul ziaristior de a-si face meseria: Ino Ardelean este doar ultimul din lista ziaristilor incomozi care au ajuns la spital pentru ca nu au cedat in fata amenintarilor deschise ale potentatilor zilei. Baroni locali si primari de sector ameninta ziaristii ca "o sa le rupa picioarele", iar un ministru ameninta ziaristii cu moartea. Cat a mai ramas din libertatea absoluta de care s-au putut bucura, in decembrie 1989, toti cei care au avut suficient curaj s-o faca?