Numai un partid de nişă poate funcţiona pe internet

– interviu in trei: Ghinea – Măruță / Cosmin Alexandru –

În reacțiile cititorilor la un nou partid, tot apar referiri la URR. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, URR înseamnă Uniunea pentru Reconstrucția României, un partid înfiinţat în anul 2000 şi condus de Cosmin Alexandru până în 2005. Găsiți aici urmele sale online. Mi-a venit deci ideea: Cosmin Alexandru e important in această dezbatere, el a încercat un partid onorabil în România. L-am sunat, am bătut palma.

La câteva ore am primit un mesaj de la Mihnea Măruță: îi venise aceeași idee, îl sunase pe Cosmin, dar omul îi spusese că deja avea o înțelegere cu mine. Drept urmare, i-am propus lui Mihnea să facem interviul împreună. În definitiv, el a exprimat cel mai bine filosofia de organizare a unui partid-rețea, care pleacă din mai multe puncte. Și ce exemplu mai bun de colaborare decât un interviu plecat din două direcții? Interviul apare aici şi, concomitent, Mihnea îl publică pe ImpactNews . (CG)

Mihnea Măruţă: Ai înfiinţat Uniunea pentru Reconstrucţia României (URR) în 2000, dezamăgit că fuseseşi nevoit să alegi între Ion Iliescu şi Vadim Tudor. Câţi aţi fost la început şi ce vă lega?

Cosmin Alexandru: Am început circa 10 oameni şi ne lega discrepanţa între ceea ce ne doream de la clasa politică şi ce a putut ea să ne dea la la 10 ani de la revoluţie (Iliescu-Vadim).

Cristian Ghinea: Cosmin, pe blogul tău, faci bilanţul pe scurt: “Am participat la alegerile locale şi generale din 2004 însă cu rezultate sub aşteptări. Resursele noastre financiare şi umane insuficiente nu ne-au permis să ne putem pune în practică idealurile politice. În primăvara lui 2005, URR a fuzionat cu PNŢCD formând PPCD, în speranţa creării unei forţe politice creştin-democrate. La puţin timp după fuziune, datorită diferenţelor de opinie cu noii noştri parteneri, m-am retras din viaţa politică, împreună cu majoritatea membrilor URR”.
De aici îmi vin o serie de întrebări. Ce înseamnă “resurse financiare şi umane insuficiente”? Ce ar fi trebuit să fie şi ce a fost? Oameni şi bani.

C.A.: În termeni de oameni, am fost câteva sute la nivel naţional, mult prea puţini pentru nevoile de organizare, comunicare şi supraveghere a numărării voturilor. În termeni de bani, ne-am bazat doar pe fondurile noastre şi ale prietenilor noştri. N-am găsit alte resurse, care să ne permită să facem saltul la nivelul următor.

M.M.: Sprijin extern aţi avut?

C.A.: Da, dar nu financiar. Am fost sprijiniţi cu programe de instruire şi de către americani – NDI şi IRI (National Democratic Institute şi International Republican Institute – n.n.), şi de către europeni, în principal fundaţii nemţeşti. Cred că am beneficiat cam de aceleaşi programe de care se bucurau şi organizaţiile de tineret ale partidelor tradiţionale.

C.G.: Câteva sute de oameni îmi par puţini faţă de ce se auzise. Păreaţi mai mulţi, aşa, la o privire dinspre presă. Oricum, vâlva a fost mai mare decât numărul. Ce s-a întâmplat, au promis mai mulţi că vin decât au venit de fapt?

C.A.: Efectul de care zici a fost cauzat de o bună comunicare :) . Ne mişcam mult mai bine decât orice partid în spaţiul virtual şi asta a dat senzaţia de agitaţie. Când am zis “câteva sute”, m-am referit la oamenii cu adevărat şi consecvent activi. Membri şi candidaţi am avut mai mulţi, dar nu erau implicaţi în munca de zi cu zi.

M.M.: Existau oameni care munceau doar la partid sau toţi făceaţi politică în timpul liber?

C.A.: Şi, şi. Majoritatea organizaţiilor aveau un grup de oameni dedicaţi şi alţii care contribuiau cu timp, bani sau alte resurse, în limita timpului disponibil, la diverse proiecte locale sau naţionale.

1 milion de euro…

C.G.: Hai să insist pe linia asta, poate scoatem mai mult de la tine. Cam câţi oameni sunt necesari să se ocupe de un partid full-time, angajaţi? Şi care apreciezi că ar fi bugetul operaţional astăzi (cu şi fără voluntariat)?

C.A.: Cred că ar fi nevoie de vreo 10-15 oameni full-time la centru, de 5-10 în fiecare filială judeţeană şi de 3-5 oameni în filialele de oraşe importante din judeţe. În materie de costuri, cam 50.000 de euro/lună pentru centru şi în jur de 30.000 pentru filialele de judeţ. Probabil că, intrând în detalii, costurile generale s-ar situa undeva în jurul a un milion de euro pe an, pentru o structură performantă.

C.G.: Un milion de euro pe an. Văzând comentariul unui cititor, îmi ziceam aşa: vedem cât ne-ar trebui (eu cred că, prin voluntarizare, am reduce costurile), apoi anunţăm public: “Dacă ne strângem X oameni care sunt dispuşi să platească o cotizaţie Y, se porneşte. Dacă nu, nu”. Crezi că se poate în România un partid susţinut din membership şi cotizaţii? Te întreb ca: 1) om care a încercat o organizaţie; 2) consultant.

C.A.: Asta e cea mai grea întrebare dintre toate. Cred că un partid se poate naşte în România aşa cum zici, însă nu cred că poate trăi aşa cum zici. Adică foarte repede, la primele greşeli sau disonanţe întrlideri şi cotizanţi, cei din urmă şi-ar retrage sprijinul. Or, conducerea unui partid nu poate acţiona încontinuu într-un fel în care să mulţumească pe toată lumea. Asta e problema cu coagularea pe dreapta. Oamenii mor cu principiile în mână. La stânga, înghit orice atâta timp cât îşi satisfac interesele. La dreapta, democraţia e principala piedică. Noi, în URR, discutam modelul de a organiza un partid asemeni unei societăţi pe acţiuni, dar modelul trebuie rafinat.

Și două milioane de dolari…

M.M.: Într-un text pe care l-ai scris în noiembrie 2009 în revista “22”, vorbeşti voalat despre condiţiile puse de oamenii de afaceri care, la o adică, ar finanţa un partid. Ce condiţii concrete vi s-au pus vouă, la URR?

C.A.: Condiţiile variau în funcţie de sumă. Au mers de la cerinţa concesionării unor monopoluri până la susţinerea candidaturii la preşedinţie a candidatului altui partid.

M.M.: În acelaşi text din “22”, spui că obstacolul major pentru o iniţiativă politică lansată de persoane oneste e motivaţia, adică dispoziţia de a face absolut orice pentru a câştiga, şi asta pentru că politicienii noştri n-au reţinerea asta, în timp ce un om cu principii are limite ale compromisului. Dă-ne câteva exemple de situaţii în care voi, cei de la URR, aţi spus “Până aici”.

C.A.: Exact cele de mai sus. A doua situaţie avea un “preţ” de 2 milioane de dolari, constând în sprijin de campanie (cash, logistică, media etc.). Aproape încontinuu eram tatonaţi cu diverse tipuri de oferte de la partide, politicieni sau finanţatori. După ce am refuzat-o pe ultima, de care am zis mai devreme, am ieşit din cărţi. Mesajul care a ajuns la noi a fost că nu suntem parteneri serioşi de discuţie: “Dacă n-aţi venit pentru bani în politică, atunci de ce-aţi venit?”.

M.M.: Adică vi se dădeau 2 milioane de dolari, dar să susţineţi un alt candidat la preşedinţie.

C.A.: Nu chiar aşa :). Ni se dădeau 2 milioane ca să creştem în sondaje, influenţă şi intenţie de vot, şi abia apoi să susţinem alt candidat.

C.G.: O dau pe glumă, mi se pare o sumă importantă: eraţi scumpi. Dar întrebarea era bună: dacă nu aţi venit pentru bani, atunci pentru ce? Fă-ne câteva categorisiri: cum erau oamenii din URR, ce îi interesa, ce îi mâna în luptă?

C.A.: Eram scumpi pentru că eram rari. Mai exact, unici în politica de atunci. Cei mai mulţi dintre noi veneam din business. Aveam unde să facem bani. Poate nu 2 milioane, dar suficienţi pentru noi şi familiile noastre. Noi voiam să facem politică aşa cum ne făceam afacerile. Corect. Numai că atunci, ca şi acum, asta sună ireal în România şi te plasează în categoria excentricilor care trezesc mai degrabă ridicări din sprâncene decât strângeri de mâini. URR-ul a rămas o experienţă foarte frumoasă pentru majoritatea celor care au fost acolo sau care au urmărit-o, şi asta tocmai pentru că noi am ieşit din luptă pentru aceleaşi motive pentru care am intrat. Nu ne-am sucit pe parcurs.

M.M.: V-aţi confruntat cu tentative de deturnare/compromitere?

C.A.: Nu cred. Sistemul de luare a deciziilor era suficient de transparent şi bine structurat încât să prevină o deturnare. Am avut, evident, parte de încercări de compromiteri în media centrală şi locală, dar nu cred că au avut un impact semnificativ.

M.M.: Care a fost strategia URR: v-aţi propus ca, în prima fază, mesajul vostru să ajungă doar în oraşe? Cu mintea de acum, nu trebuia să fiţi mai radicali, pentru diferenţiere?

C.A.: Da, în strategia iniţială am ţintit oraşele mari, dar apoi ne-am dat seama că n-a fost cea mai bună alegere. Pentru că, acolo, partidele din Alianţa DA stăteau cel mai bine. Până la urmă, s-a dovedit că am avut cel mai mare succes în oraşele medii, care cădeau între influenţa de dreapta din marile oraşe şi cea de stânga din mediul rural. Am fost atât de radicali cât ni s-a potrivit să fim. N-am vrut să exacerbăm ceva ce nu ne-ar fi reprezentat.

C.G.: Din câte ştiu, URR a avut câţiva candidaţi care au câştigat mandate în teritoriu. Cum a mers dezvoltarea la nivel local? Mă interesează ce a fost dincolo de ce s-a văzut în presa de la Bucureşti.

C.A.: Dezvoltarea în oraşele mici a mers cel mai bine, pentru că, acolo, toţi se cunosc între ei şi, când propuneam oameni ai locului curaţi, vorba se răspândea repede, la fel şi efectele asupra organizaţiei locale. De asemenea, orice sprijin de la centru producea impact acolo, spre deosebire de oraşele mari, unde se vedea mult mai greu.

M.M.: “Oameni ca tine, nu politicieni”; cum ţi se pare acum sloganul vostru de la alegerile locale din 2004?

C.A.: Genial, doar e al nostru :) . Lăsând gluma la o parte, cred că acum e şi mai valabil. Îmi pare că distanţa dintre politicieni şi electorat se măreşte constant.

M.M.: Te întreb pentru că m-am întrebat dacă nu cumva oamenii vor să voteze politicieni…

C.A.: Nu cred. Cel puţin nu oamenii pe care îi cunosc eu.

C.G.: Când ai început să tragi concluzia că nu merge? Care a fost declicul, momentul în care ţi-ai zis – “Gata, am investit destul în asta”?

C.A.: Perioada dintre alegerile locale şi cele generale din 2004. Când mi-am dat seama că cei pe care îi ţinteam cel mai mult ca votanţi se îndreptau către votul util, către Alianţa DA. Am sperat că la generale vor fi, totuşi, suficient de mulţi dispuşi să rişte pentru o nouă generaţie în politică, dar n-a fost aşa.

“Cei mai vocali sunt şi cei mai disruptivi”

C.G.: Ce ai face diferit dacă ar fi să o iei de la capăt?

C.A.: Mi-aş securiza un capital de pornire, poate în jurul costurilor de funcţionare din primul an. Asta mi-ar da libertatea creării unei bune fundaţii pentru construcţie.

M.M.: Ce prim sfat le-ai da liderilor unui potenţial partid coagulat pe internet?

C.A.: Niciunul, pentru că nu-mi imaginez cum ar putea funcţiona un astfel de partid în afara unei poziţionări de super-nişă. Adică să promită atingerea doar a unui obiectiv politic foarte particular. Asta ar putea ralia trupe şi resurse foarte orientate. Altminteri, dacă ar fi vorba de un partid generalist, democraţia românească a internetului l-ar omorî în câteva luni.

M.M.: Eşti sceptic şi în cazul în care s-ar înregistra toţi cu nume şi prenume la dezbaterile premergătoare?

C.A.: Din nou, nu sunt sceptic la partea de pornire, ci la cursă lungă. O să constaţi că cei mai vocali sunt, de obicei, şi cei mai disruptivi. Ei vor monopoliza discuţiile şi îi vor demotiva pe cei care ar vorbi mai puţin şi ar face mai mult. Noi nu avem o cultură de asociere în jurul faptelor, ci, mai degrabă, al vorbelor. Or, internetul e mană cerească pentru păreri, argumentări şi despicări de fire în paişpe. Pentru un partid eficient, asta e moartea pasiunii.

C.G.: Cosmin, ai ieşit definitiv din politică sau te mai întorci?

C.A.: Deocamdată, definitiv :) . Nu mă mai interesează o carieră politică, dar sunt dispus să mai ajut politicieni sau iniţiative politice care mi se pare că merită.

M.M.: La ce ai renunţat în acei 5 ani de URR, dar n-ai mai face-o?

C.A.: Am renunţat la nişte bani, la mult timp şi la alte proiecte, pentru că i-am dat acestuia prioritate. Acum n-aş mai renunţa la echilibrul pe care l-am dobândit în viaţa personală şi profesională, dar, cum ziceam, sunt încă dispus să investesc timp şi know-how într-un proiect convingător. Îmi pasă în continuare foarte mult de ţara mea.