Burnout: Am trecut recent printr-un episod de depresie cruntă

Am trecut recent printr-un episod de depresie cruntă. A durat câteva săptămâni și tind să cred că a fost provocat de burnout. Am tras de mine din ce în ce mai tare în ultimul an, cu convingerea că o să țin. Aveam proiectele de consultanță, lucrul cu studenții la facultate, însă apoi am început să dedic, în plus, și timp, zile, seri și weekenduri pentru implicarea în politică. În timpul ăsta nu voiam să sacrific nici timpul cu familia. Am început să rămân în urmă cu lucruri, apoi să mă simt prost din cauza asta, apoi să reduc somnul și tot așa. Apoi, în ianuarie, a venit un feedback de la grupa mea de studenți, că am făcut greșeli ca team coach în primul semestru.

Am continuat să trag. La un moment dat însă, am simțit că nu mai sunt eu. Nu e ușor de descris în cuvinte. Dar simțeam că sunt altceva. De felul meu, sunt, în general, o natură veselă și pozitivă. Oricând dau de greu, caut în mine și găsesc o sursă sau o resursă să zâmbesc, să văd partea bună a oamenilor și a lucrurilor și să continui să construiesc.

Acum, căutam în mine și nu găseam nimic. Era gol, era pustiu. Simțeam literalmente cum se scurge din mine pofta de viață. Mâncam fără să-mi fie foame, dormeam fără să-mi fie somn, vorbeam fără să vreau realmente să spun ceva. Ca un fel de existență în reluare, într-o pâclă căreia nu-i vedeam nici rostul, nici capătul. Nu eram eu, nu știam cum să ajung înapoi la mine și, ce mă intriga cel mai mult, nici nu-mi doream să ajung nici la mine, nici la altcineva.

O singură interacțiune m-a mișcat în săptămânile alea. Atunci când o strângeam în brațe pe Selona, fetița mea de 6 ani, simțeam, aproape palpabil, cum viața intră din nou în mine. Fără să știe, îmi făcea cel mai mare bine posibil. Îmbrățișările astea zilnice m-au ținut pe linia de plutire. Nu le înțelegeam foarte bine, n-aveam puterea să le analizez, dar le simțeam efectul vital.

Apoi am avut noroc. Într-o luni dimineață m-am trezit pur și simplu bine. M-am simțit din nou eu, în sufletul și în pielea mea. Exact așa cum te trezești dintr-o boală. Aproape îmi venea să mă ciupesc. Cerul avea din nou culoare, oamenii, zâmbet și aerul, putere. Am reușit să mă bucur cu adevărat abia spre seară, de teamă că e ceva temporar, care va trece și voi cădea din nou. Dar n-am căzut.

N-am mai trăit un astfel de episod de depresie de vreo 15-20 de ani, cred. Am trăit cu credința că nu mi se mai poate întâmpla. Acum voi fi mai atent cât și cum trag de mine, că am nevoie de mine și vreau să mă pot bucura de toate împreună cu cei din jurul meu.