Plecarea unei generații

Acum câteva săptămâni, la sfârșitul unei întâlniri cu alți oameni de afaceri – unii, prieteni – am rămas să povestim de una, de alta, de-ale crizei. Cea mai arzătoare poveste s-a dovedit a fi însă nu criza, ci plecarea lor din România. Am aflat cu stupoare nu doar că unii dintre ei erau pe picior de plecare, dar că vor face acest lucru împreună cu alții, pe care îi cunoșteam la fel de bine. Toți, oameni care m-au inspirat, nume sonore din businessul românesc, despre care nu îmi imaginam că au ajuns la limita răbdării.

Am vrut să scriu despre ei pentru că plecarea lor mă doare. Pleacă oameni la care țin, pe care îi admir, între care simțeam că merită să trăiești. Pleacă cei care au sădit timp de două decenii rădăcinile noi și bune ale României. Pleacă pentru că se uită în jur și nu mai văd suficiente motive să continue.

Oamenii de care vorbesc sunt antreprenori sau manageri de cel mai înalt nivel ai generației mele. Sunt modele, sunt dați exemplu în articole despre succesele românești ale ultimilor 20 de ani, sunt oameni care au reușit în tot ce și-au propus până acum. Intențiile nu sunt încă publice – de aceea nici nu voi da nume în acest text –, pentru că majoritatea nu vor să-și perturbe condițiile în care vor pleca. Unii își vând firmele, alții le mută în străinătate, iar alții își aranjează expatrierea în poziții manageriale la firmele multinaționale pentru care lucrează aici. Unii vor chiar să vândă tot ce au aici și să o ia de la capăt în altă parte.

Și nu sunt singurii. Ideea plecării își face loc și în planurile multora care nu sunt, cum se zice, cu sacii în căruță. Aflu de medici, profesori, jurnaliști, arhitecți, oameni care au muncit enorm pentru a-și construi o viață, o carieră și o familie aici, acasă, și care acum spun că efortul ăsta nu mai merită.

Ca să evaluez cumva amploarea fenomenului, am început să-mi întreb prietenii și cunoscuții ce știu și ce simt legat de subiect. O prietenă care lucrează în recrutare de executivi de top mi-a scris: „Concret, într-o căutare pe care o derulez acum (în care e și o cerință pe limba franceză) am primit 12 recomandări dar, din păcate pentru mine, 4 persoane erau deja plecate din țară, alte 2 se pregăteau să plece iar 3 dintre ele mi-au spus că nu vor să mă încurce (noi având garanție de 1 an pentru persoana plasată) pentru că au gânduri de emigrare”.

Un prieten, fost director general de multinațională și apoi antreprenor, mi-a spus că își amintește de valul de plecări din ’90–’91, când el avea spre 30 de ani. Prietenii și foștii lui colegi de liceu și facultate plecau atunci către orice țară îi primea, nu doar în Europa, ci și mai departe, spre Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. „Tendința s-a redus după ’97 – ’98, dar acum a revenit spre nivelul din ’90 – ’91”, mi-a scris. „Deosebirea este că acum motivația nu mai este economică, pleacă din țară oameni de succes, care s-au afirmat profesional, care au construit mult aici, care au acumulat experiență și expertiză, dar și financiar destul de mult sau chiar foarte mult. Eu am ales atunci să rămân aici, dar din ce în ce mai mult luăm în considerare (împreună cu soția mea) să plecăm din țară. Deocamdată am început să ne facem temele, studiem unde și cum există posibilitatea să profesăm, unde și câți prieteni / cunoscuți avem etc. În următorii doi ani este foarte posibil să ne facem bagajele.”

Un alt prieten, mai tânăr decât mine, cu preocupări în zona educației liceenilor, mi-a întregit o perspectivă descumpănitoare: „Dacă atunci când eram eu în liceu ideea de a pleca în afară era tentantă la finalul facultății sau după, acum tinerii cu care lucrez încep din clasa a IX-a să își pregătească conștiincios dosarele, iau tot felul de examene, participă la proiecte etc. și au dosarele gata pentru a putea pleca imediat ce termină cu BAC-ul sau chiar mai devreme!”.

Ceva s-a rupt în textura socială în ultimii ani. Dar nu efectele crizei economice au produs ruptura; ele doar au scos-o la suprafață. Cred că boomul economic ante-criză a ascuns foarte bine carențele societății pe care am încropit-o în ultimele două decenii, penuria ei acută de repere și valori autentice. Acum, în lipsa compensațiilor financiare, iese cu putere la iveală lipsa de măsură, de pricepere și de direcție a celor care se ocupă de destinele cetății, la toate nivelurile.

Ceea ce înainte putea fi trecut cu vederea, pentru că mulți își puteau construi insule care să-i izoleze de prostie și incompetență, acum nu mai poate fi ignorat. Acum, când trebuie să trăim mai laolaltă, când trebuie să ne bazăm unii pe alții, constatăm că nu avem cu cine. Că standardele ne sunt foarte diferite și că cei care au putere politică și administrativă nu știu și nu vor să o exercite și în folosul altora. Că nu poate exista solidaritate între cei care își sacrifică veniturile și cei care și le umflă pe seama primilor. Între cei care doar dau și cei care doar iau. Calea cea mai la îndemână devine separarea.

Acum 18 ani, împreună cu alți acționari, am creat o companie de cercetare de piață care astăzi plătește Statului român taxe și impozite de un sfert de milion de euro pe lună. În fiecare lună. Iar compania a ajuns aici fără să aibă contracte cu Statul, fără să trucheze licitații, fără să beneficieze de vreo ordonanță de urgență cu dedicație, fără să aibă parte vreodată de vreo facilitate, fără să dea sau să primească șpagă. Colega mea de ASE cu care am început proiectul a plecat deja din țară de mai mulți ani și nu are de gând să revină.

În aceeași situație sunt mulți dintre cei care acum nu mai vor să se uite înapoi. Oameni care au creat, din nimic, joburi, competențe, cariere, venituri – nu doar pentru ei, ci și pentru angajați, furnizori, clienți și Stat. Nu vor statuie pentru asta. Nu cred că vreunul așteaptă recunoaștere specială. Oamenii ăștia n-au cerut niciodată niciun fel de privilegii. Au cerut doar un tratament corect și predictibil. Au cerut doar să nu fie furați, să nu fie jecmăniți, să nu fie vacă de muls pentru oricare funcționar proptit politic întrun post din care poate să ceară 30 la sută comision pentru o semnătură.

Când muncești de-ți sar capacele 12 ore pe zi, iar orele de somn nu le dormi de grija următoarelor 12 și de grija oamenilor care depind de tine, e greu să înghiți îmbogățiții din pix, care seara se plimbă pe la toate televiziunile posibile, iar apoi dorm atât de adânc încât a doua zi consfințesc cu aceleași pixuri cele mai tembele texte de legi, ordonanțe și norme de aplicare, care n-au nicio noimă și se bat cap în cap nu doar între subiect și predicat, dar și cu realitatea pe care ar trebui să o reglementeze. Texte care, invariabil, mai mult încurcă decât ajută.

România ar fi trebuit să poată mult mai mult. Ar trebui să fie mai mult decât o țară în care arestul preventiv e cel mai bun start pentru o carieră politică.

Mă aflu într-o postură ingrată. Scriu pentru a trage un semnal de alarmă pe care știu că nu-l va auzi nimeni. Sunt mâhnit de realitatea pe care o descriu și că nu am o soluție pentru ea. Cei care pleacă nu sunt dispuși să rămână pentru a se lupta cu cei din cauza cărora pleacă. Cei care ne conduc se declară neimpresionați de faptul că oameni de valoare părăsesc România din cauza lor. Cercurile sunt închise și nu se ating. Între cercurile astea va rămâne o țară mai săracă, mai dezorientată și mai desprinsă de idealurile pentru care mulți dintre noi muncim de o viață.
(Articol apărut în numărul 4 al publicației „Decât o Revistă”)