Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

În ultimele săptămâni am retrăit experienţa lecturii din adolescenţă, a lecturii pentru plăcerea cuvântului scris. Ieri am terminat de citit Alexis Zorba, a lui Nikos Kazantzakis. Ediţia din 1969, în traducerea lui Marcel Aderca.

Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărţi şi documente vechi a început tot cu o lectură, a ediţiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, şi pentru poveştile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau aşternute în pagini. O blândeţe, o bogăţie, o dulceaţă pe care azi nu le mai citesc şi nu le mai aud decât foarte rar.

Ştiu că vremurile evoluează şi limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă şi corectă îmi lipseşte. Cred că relaţiile dintre noi, în spaţiul public sau în cel privat, se deteriorează şi pentru că limba în care încercăm să ne facem înţeleşi se strică. Când limbajul e golit de frumuseţe şi relaţiile, care se sprijină pe el, se subţiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Şi pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte şi de poveşti frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut şi prietenei care mi-a împrumutat cartea, că mi-a atras atenţia să nu cumva să dau la o parte semnele. Mulţumesc, Gabi, nu le-am dat .

“Nu ştiu jupîne, Depinde. Sînt cazuri cînd nici Solomon înţeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. Ei, moşule, am făcut eu, sădeşti un migdal? Da’ el, aşa povîrnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată”, Şi i-am răspuns: “Eu mă port de parcă aş muri în fiecare clipă”. Care dintre noi avea dreptate, jupîne?”

“Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi aer, aţi găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruţe ar fi năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea. Că aţi avea mîinile, obrazul, gîtul, fosforescente ca o burtă de licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta atîrnată pe piept”

“De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau drumul hăţurilor cănd ajung pe povîrnişul cel mai primejdios. Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi coborîşuri. Toţi oamenii cu scaun la cap înaintează cu mîna pe hăţuri. Dar eu, şi aici e meritul meu, jupîne, am azvîrlit de mult hăţurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenţie carambolajelor pe care le fac. Zi şi noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsneşte: atîta pagubă dacă-mi frîng gîtul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, şi dacă le-aş face cum scrie la carte, tot mi-l frîng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cît putem!”

“Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prind aripi.
- Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătînd din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hîrţoage şi de călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi dansezi şi-mi înveţi limba, cîte n-o să ne putem spune?
Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme.
- Jupîne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! Înainte, hop! hop!
Făcu un salt, picioarele şi mîinile îi deveniră aripi. Cum se avînta, pe deasupra pămîntului, pe acel fundal de cer şi mare semăna cu un bătrîn arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă.”

“Deodată Zorba şi-a întins cît a putut gîtul slab, şi-a umflat pieptul şi a dat un ţipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi îndată ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din măruntaiele lui Zorba a ţîşnit un vechi cîntec turcesc tînguitor, plin de tristeţe şi de singurătate. Inima pămîntului s-a sfîşiat, preadulcea otravă orientală s-a răspîndit şi am simţit putrezind în mine toate firele care mă mai legau de virtute şi de speranţă. [...]
Deşert, nisip cu bob mărunt cît vezi cu ochii, aerul vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tîmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigăt dement, resimţind o imensă bucurie pentru faptul că nici un strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.”