Mi-era dor

În ultimele săptămâni am retrăit experiența lecturii din adolescență, a lecturii pentru plăcerea cuvântului scris. Ieri am terminat de citit Alexis Zorba, a lui Nikos Kazantzakis. Ediția din 1969, în traducerea lui Marcel Aderca.

Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba și literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clișeizată.

O lectură senzațională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzațiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citești de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărți și documente vechi a început tot cu o lectură, a edițiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, și pentru poveștile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau așternute în pagini. O blândețe, o bogăție, o dulceață pe care azi nu le mai citesc și nu le mai aud decât foarte rar.

Știu că vremurile evoluează și limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă și corectă îmi lipsește. Cred că relațiile dintre noi, în spațiul public sau în cel privat, se deteriorează și pentru că limba în care încercăm să ne facem înțeleși se strică. Când limbajul e golit de frumusețe și relațiile, care se sprijină pe el, se subțiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Și pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte și de povești frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut și prietenei care mi-a împrumutat cartea, că mi-a atras atenția să nu cumva să dau la o parte semnele. Mulțumesc, Gabi, nu le-am dat :).

“Nu știu jupîne, Depinde. Sînt cazuri cînd nici Solomon înțeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moșneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. Ei, moșule, am făcut eu, sădești un migdal? Da’ el, așa povîrnit cum stătea, s-a întors și mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată”, Și i-am răspuns: “Eu mă port de parcă aș muri în fiecare clipă”. Care dintre noi avea dreptate, jupîne?”

“Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. Închipuiți-vă că, amețiți de băutură și ieșind afară să luați aer, ați găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruțe ar fi năpădite de var, că munții s-ar acoperi de nea. Că ați avea mîinile, obrazul, gîtul, fosforescente ca o burtă de licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ți-ar sta atîrnată pe piept”

“De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viața, dau drumul hățurilor cănd ajung pe povîrnișul cel mai primejdios. Viața omului e un drum cu urcușuri și coborîșuri. Toți oamenii cu scaun la cap înaintează cu mîna pe hățuri. Dar eu, și aici e meritul meu, jupîne, am azvîrlit de mult hățurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenție carambolajelor pe care le fac. Zi și noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsnește: atîta pagubă dacă-mi frîng gîtul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, și dacă le-aș face cum scrie la carte, tot mi-l frîng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cît putem!”

“Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu gingășie. Prindeam curaj și simțeam cum picioarele mele greoaie prind aripi.
– Bravo, ești un as! strigă Zorba bătînd din palme pentru a marca măsura. Bravo, băiețaș! Dă-le dracului de hîrțoage și de călimări! La dracu cu bunurile și interesele! Acum că și dansezi și-mi înveți limba, cîte n-o să ne putem spune?
Lovea pietrele cu picioarele-i goale și bătea din palme.
– Jupîne, strigă el, am multe lucruri să-ți spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ți spun, dar cu limba nu izbutesc. Așa c-o să le dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! Înainte, hop! hop!
Făcu un salt, picioarele și mîinile îi deveniră aripi. Cum se avînta, pe deasupra pămîntului, pe acel fundal de cer și mare semăna cu un bătrîn arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie și revoltă.”

“Deodată Zorba și-a întins cît a putut gîtul slab, și-a umflat pieptul și a dat un țipăt sălbatic și deznădăjduit. Și îndată țipătul s-a transformat în cuvinte omenești, și din măruntaiele lui Zorba a țîșnit un vechi cîntec turcesc tînguitor, plin de tristețe și de singurătate. Inima pămîntului s-a sfîșiat, preadulcea otravă orientală s-a răspîndit și am simțit putrezind în mine toate firele care mă mai legau de virtute și de speranță. […]
Deșert, nisip cu bob mărunt cît vezi cu ochii, aerul vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tîmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigăt dement, resimțind o imensă bucurie pentru faptul că nici un strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.”