Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.

Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.

Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Una dintre măsurile nefericirii pare a fi disponibilitatea redusă a oamenilor de a fi sinceri cu ei înşişi, despre ei înşişi. E o tendinţă pe care o văd şi eu adesea în cursurile de branding personal. Mulţi avem dificultăţi reale în a ne accepta şi declara minusurile, neajunsurile. Coordonatorii studiului documentează aceste diferenţe: între felul nefericit în care cineva trăia şi se simţea şi felul mulţumitor în care se descria. E un fel de fals optimism asumat, în care vrei să te convingi că eşti ok deşi eşti foarte departe de asta. E un mecanism defensiv care însă apără fără să ajute.

Al doilea mărturisesc că m-a surprins, nu mă uitasem până acum la emoţii din aşa o perspectivă. O concluzie a studiului e că emoţiile pozitive ne fac mai vulnerabili decât cele negative. Asta pentru că în timp ce cele negative au rol de protecţie, ne pot apăra de mai rău, cele pozitive ne pot expune unor viitoare dezamăgiri. Vaillant spune:

“E foarte greu, pentru cei mai mulţi dintre noi, să tolerăm să fim iubiţi.”

M-am mai liniştit când am citit că această concluzie e valabilă doar pe termen scurt, pentru reacţiile imediate. Pe termen lung, emoţiile pozitive creează conexiuni mai sănătoase şi mai adânci, mult mai favorabile unui trai fericit.

În fine, a treia concluzie e sumarizată chiar de conducătorul studiului, într-un interviu de anul trecut. Întrebat ce a învăţat în mod esenţial din acest studiu, George Vaillant răspunde:

“Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă sunt relaţiile fiecăruia cu alţi oameni.”

Aşadar, după 70 de ani de urmărit în detaliu vieţile unor oameni cu realizări dintre cele mai notabile (oameni de afaceri, de cultură, medici, politicieni de vârf – unul dintre ei a ajuns preşedintele SUA), concluzia e că nu ceea ce a avut fiecare în afara lui a contribuit decisiv la fericire, ci ceea ce a putut fiecare să trăiască înăuntrul lui, în relaţie cu altcineva. Nu ceea ce puteau dobândi, expune şi cuantifica, ci ceea ce puteau împărtăşi.

Mi se pare o concluzie utilă, mai ales în vremurile grele pe care le parcurgem. Studiul a avut nevoie de multe zeci de ani şi câteva sute de vieţi ca să ajungă la ea. Poate unii dintre noi reuşim mai devreme, într-o singură viaţă.

“Domnul Cosmin ce scotoceşte prin creiere şi suflete de oameni mă întreabă “ce ai învăţat din faptul că ai scris o carte?” Răspunsul e simplu: nimic. Pentru că nu am scris o carte. A avea această pretenţie ar fi de-a dreptul, din partea-mi, nesimţire. A nu se crede că oricine (adică eu) care înşiruie cuvinte pe un fir mai mult sau mai puţin logic, este şi scriitor. NU! Nici vorbă. Definitv NU!

Rog politicos a nu fi bănuită de nimeni de ipocrizie. În cazul meu e şi mai complicat, fiind vorba de un jurnal. Jurnal ce acoperă 6 ani din viaţă. Apar mama, tata, oameni, amintiri, imagini, experinţe, înţelegeri, dureri, bucurii. Am consemnat pentru mine fără gînd de publicare vreodată. Am consemnat şi nu l-am mai citit. Am încercat şi mi-a picat greu la suflet. L-am aruncat într-un “file” în stînga ecranului.

Pe urmă a venit viaţa, întîmplarea, doamna Ioana Pârvulescu, propunerea de publicare, teama de publicare, asumarea de publicare. A trebuit să îl parcurg pentru ultima corectură înainte de a intra în tipar. Senzaţia e mai mult decît cutremurătoare. Voluptatea e surprinzătoare. Să-ţi pipăi cuvintele pe hîrtie e o experienţă aproape senzuală. E ca şi cînd îţi atingi inima cu propriile degete. Mai mult nu ştiu să spun. Decît că este pe hîrtie o bucată din viaţa mea, din carnea mea.

Ce am învăţat? Că nu îmi e ruşine cu gîndurile mele chiar aşa slăbănoage, diforme, necizelate şi simple. Gînduri simple de saltimbanc. Căci asta sînt. În DEX, saltimbanc este un actor de circ cu mimică bufă ce execută exerciţii uşoare de acrobaţie. Sau, dacă vreţi figurat, este un om care trece cu uşurinta de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate şi de caracter… O fi adevărat şi pentru mine?…

Oricum, eu voi fi pentru toţi, întotdeauna, ce vor vrea ei să vadă în mine. Alegerea vă aparţine în totalitate. Libertatea e totală. În rest, plăcerea mea de a face salturi cu sine şi înspre sine este excepţională!”