Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Ne apropiem de începerea discuţiilor concrete despre o nouă Constituţie. Deşi pare un subiect îndepărtat de viaţa cotidiană, puţine sunt lucrurile care ar putea avea o influenţă mai mare asupra fiecăruia dintre noi. Trăim într-un stat guvernat de confuzie, ambiguitate şi contradicţii. Mare parte dintre disfuncţionalităţile de care instituţiile noastre se împiedică zi de zi, şi noi odată cu ele, îşi au rădăcinile în Constituţia din 1991, revizuită în 2003.

Din perspectiva funcţionării operaţionale a statului, lucrul cel mai stringent pare a fi o mai bună definire a rolurilor puterilor în stat. Titlul III, cel care se referă la Autorităţile Publice, este sursa celor mai dăunătoare conflicte din istoria noastră postdecembristă. Din cele câteva capitole ale acestui titlu au plecat obişnuinţa guvernării prin ordonanţe sau asumări, dubla legiferare în Camerele parlamentului, suprapunerea de (in)competenţe între preşedinţie, parlament şi guvern şi, în ultimă instanţă, abuzul recursului la Curtea Constituţională pentru orice lege adoptată cu care partidele din opoziţie nu au fost de acord. Read the rest of this entry →

Anul a început cu o reformă – a educaţiei –, care ar fi fost ideală acum vreo 15 ani. E binevenită şi acum, dar, venind mai târziu, întâmpină dificultăţi mai mari. Nu doar sistemul e pus în faţa reformei, ci şi felul în care ne uităm la el.

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele. Read the rest of this entry →

Copil fiind, am învăţat la şcoală că ar trebui să-mi iubesc ţara pentru holdele ei aurii, pentru cerul albastru şi pentru sângele vărsat de înaintaşii noştri. N-am fost niciodată prea convins. La holde şi la cer n-am vibrat în mod particular, iar sacrificiul înaintaşilor mi-a câştigat respectul mai degrabă pentru ei decât pentru ţară. Am înţeles că, din dragoste, pe timp de război, ar trebui să o apăr ca să nu o ia alţii. Dar n-am înţeles niciodată cum să fac pe timp de pace. Cum să o apăr de ai noştri?

Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.

Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor. Read the rest of this entry →

Principala dificultate pe care o întâmpină o entitate (firmă, persoană, comunitate etc.), atunci când începe un proces de branding, este, de cele mai multe ori, nu ceea ce trebuie să facă, dar mai ales ce trebuie să nu facă.

Suntem educaţi de mici într-un fel în care se aşteaptă de la noi să fim buni la toate şi să fim apreciaţi de toată lumea. Trebuie să iei note bune la toate materiile, în timp ce excelezi la pian, la balet, la karate şi la înot. Bineînţeles, concomitent cu un premiu la olimpiada de matematică.

În materie de brand turistic, precedenta poziţionare a României venea şi de aici. „Land of choice“ însemna că noi putem fi pentru oricine orice. Şi nimic în acelaşi timp, pentru că orice alegere liberă implică şi alegerea nulă. Iar pentru că am vrut tot timpul să fim de toate, am sfârşit prin a nu fi nimic. Nu ştim să spunem altora clar de ce să vină în România. Unii scot din pălărie delta şi litoralul, alţii pe Dracula, alţii Casa Poporului, mănăstirile sau sarmalele şi mititeii. Dacă interlocutorul pare mai eco, ne vin în minte peisajele; dacă omul e mai citadin, atracţiile de prin cluburi şi discoteci. Acum avem, în sfârşit, o şansă să ne hotărâm ce construim, ce promovăm şi ce lăsăm deoparte. Read the rest of this entry →

Prezentul nostru nu prea se desfăşoară înspre un viitor clar, motivant, dătător de speranţă şi energie. Ne consumăm în prezentul imediat. Mâine e infinit mai important decât poimâine. Răspoimâine încă nici nu se zăreşte. El e adesea bine descris în agendă, dar nu are sens decât pe măsură ce ni-l apropie lucrurile urgente. Săptămâna viitoare nu va fi cu nimic diferită de săptămâna asta, iar luna viitoare va fi asemenea celei ce-i va urma.

La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte. Read the rest of this entry →

Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu’ nu e acum aici!“. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: „dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu’ de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: „Cum vrea şefu’“. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 24 noiembrie al Revistei 22)
Se întâmplă tot mai des în ultima vreme să fiu întrebat dacă nu mă reîntorc în politică. În pofida răspunsului negativ pe care îl dau de fiecare dată, aproape nu e eveniment public la care să particip unde să nu fiu abordat de oameni care vor să iniţieze o mişcare politică nouă. Pe undeva, energia pe care o simt acum în jur e aceeaşi cu cea pe care am simţit-o în mine în 2000 când, după ce am avut de ales între Iliescu şi Vadim, am pornit înfiinţarea URR.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în publicaţia “Decât o revistă”)
Eram cu familia la ţară, la conacul unui foarte bun prieten. Are şi el un băiat, bun prieten cu băieţii mei. Spre imensa bucurie a celor trei copii, el le-a construit un fel de căsuţă într-un copac, un cub de lemn ca un cuib pentru visele lor. Le-a cumpărat pensule, vopsea de diferite culori şi le dă liber la vopsit.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea. Read the rest of this entry →

Ultimul număr al revistei Cariere a găzduit câteva interviuri despre un “Cod de Leadership” publicat recent de Dave Ulrich, Norm Smallwood şi Kate Sweetman. Ei au inventariat sute de studii, teorii, instrumente şi interviuri pe teme de leadership şi au esenţializat totul în “Leadership Code. Five rules to lead by.”
Aceste reguli sunt, potrivit revistei Cariere: Read the rest of this entry →

(articol apărut în numărul din 15 septembrie al Revistei 22)

“Fără obligaţii şi valori morale împărtăşite şi adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică şi nici măcar economia de piaţă nu vor funcţiona corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi esenţiale pentru viitorul ţării, ies la suprafaţă, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acţiunilor principalilor actori din spaţiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalţi şi puterea asupra celorlalţi.

Ce se vede în spaţiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spaţiul privat. Read the rest of this entry →