Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).

Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româ neşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.

Statul român are datoria să oprească aceste pierderi. Conform statisticilor oficiale, la ora actuală, studiază în străinătate aproximativ 50.000 de români. Cum nu toţi se întorc, am putea presupune că discuţia se poartă despre un număr de absolvenţi de ordinul miilor, care s-ar întoarce în România în fiecare an. În acest moment, cred că ei sunt cea mai valoroasă resursă pe care o avem.

Propunerea mea e ca orice companie sau instituţie, care angajează un absolvent de studii în străinătate care se întoarce în România în maximum 5 ani de la terminarea studiilor, să beneficieze de scutire la plata impozitului pe salariu, asemănătoare scutirii aplicate acum în cazul specialiştilor în IT.

Măsura aplicată în sectorul IT a dat rezultate şi a atras în România cei mai mari jucători din domeniu din lume. Asta a dus la stadiul de performanţă o competenţă locală, care, altminteri, nu s-ar fi putut coagula şi exprima.

Cred că trebuie să împingem modelul mai sus, cu repercusiuni mai importante pentru performanţa generală a României. În cazul propunerii mele, nu discutăm de o reducere semnificativă în vreun fel a veniturilor bugetare, dar discutăm de un aport cert de profesionalism şi competenţă de care România are nevoie acum mai mult decât de orice altceva.

Mulţi angajatori se feresc de absolvenţii români din străinătate, care aplică pentru joburi în România, deoarece se tem de aşteptările lor salariale mai mari decât cele de pe piaţa locală. Însă e foarte firesc să fie aşa. Un absolvent de Harvard sau de INSEAD are tot dreptul să ceară un salariu mai mare decât un absolvent de ASE. Interesul României ar fi ca absolventul de Harvard să poată obţine acel salariu în România şi nu în altă ţară. România a investit în copilul şi elevul cu pricina, ar trebui să fie în stare să implementeze un sistem prin care să poată beneficia de rezultatele educaţiei lui superioare.

E adevărat că suntem într-o perioadă de austeritate şi de tăieri de costuri aproape cu orice preţ. Zic „aproape“, pentru că n-ar trebui să cădem într-o capcană. Nicio entitate economică n-a revenit vreodată la performanţă doar prin reducerea costurilor. Ea e doar un mijloc, nu un scop. Pentru ca durerile pe care le creează să nu fie în zadar, reducerea costurilor trebuie făcută în paralel cu atragerea resurselor care să genereze valoare adăugată în viitorul apropiat.

Cea mai importantă valoare de care România are nevoie azi e aceea adăugată de absolvenţii români din străinătate. Ei sunt ce are România acum mai bun. Dacă guvernanţilor le-a mai rămas vreo urmă de inspiraţie netăiată din fişa postului, către ei ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi iniţiativa legislativă.
(Articol apărut în numărul din 10 august al Revistei 22)

Imaginile de la noi mi-au adus în minte o întâmplare pe care am trăit-o în America, acum câţiva ani.

Mă plimbam pe faleză, într-o staţiune de pe Coasta de Est. Era destul de aglomerat, circulau şi oameni, şi maşini. La un moment dat, la o intersecţie, un tip foarte macho, dintr-un SUV mare, negru şi tunat, l-a atenţionat prin geamul deschis pe un poliţist că nu dirijează circulaţia suficient de repede ca să treacă el. Poliţistul s-a dus la portiera maşinii şi i-a zis calm, dar foarte hotărât: „Sir, please step out of the car!“ (Domnule, vă rog să coborâţi din maşină). Tipul a început să zică ceva, dar n-a mai apucat să termine. În mijlocul intersecţiei, poliţistul a băgat mâna pe geamul maşinii, i-a scos cheile din contact, a deschis uşa şoferului, l-a apucat de ceafă şi l-a scos din maşină. Imediat ce s-a văzut afară, latino a scos telefonul, să sune pe cineva. Poliţistul i-a spus să închidă telefonul şi să pună mâinile pe maşină. Individul, extrem de înfuriat, nu dădea semne că s-ar conforma. Într-o clipă, omul legii i-a smuls telefonul din mână, l-a aruncat pe jos, l-a pus în genunchi, i-a sucit mâna la spate şi i-a pus cătuşele. Apoi l-a aşezat în fund pe trotuar, s-a urcat în maşina lui şi i-a parcat-o lângă el, ca să nu mai blocheze circulaţia. Totul n-a durat mai mult de 30 de secunde. În final, a venit lângă şofer şi l-a-ntrebat: „Acuma zi, care-i treaba?“.

A doua ştire pe care am văzut-o recent era cu nişte jandarmi prin faţa cărora un grup de bătăuşi a intrat într-un bar cu bâte şi topoare şi a snopit în bătaie câţiva angajaţi ai localului, după care au ieşit şi au plecat bine-mersi, trecând pe lângă aceiaşi jandarmi inofensivi. Totul înregistrat de camerele de supraveghere ale stabilimentului. Şi imaginile astea mi-au adus aminte de o întâmplare la care am fost de faţă, tot în America.

Stăteam pe nisip, pe o plajă, şi admiram surferii cum încălecau valurile şi le îmblânzeau până aproape de mal. Mi-am dat seama că în apă există un fel de ierarhie, în care unii aveau locuri mai prielnice pentru a prinde valurile mari, iar alţii prindeau doar ce mai rămânea de la primii. La un moment dat, din apă au ieşit agitaţi mai mulţi tineri. Ceva se întâmplase în valuri, iar acum păreau că vor să regleze socotelile. Erau vreo 4-5 care îl înconjuraseră vociferând pe un altul ce înainta de la mal spre maşinile parcate la capătul plajei, fără să scoată un cuvânt. Spiritele erau foarte încinse şi aş fi pus pariu că se va ajunge la altercaţii fizice, pentru că gesturile deveneau extrem de elocvente. Când s-au apropiat de locul în care stăteam, l-am auzit pe cel din mijloc zicând în engleză, cu o voce ameninţătoare, doar atât: „Dacă nu vă depărtaţi toţi la mai mult de un metru de mine, chem poliţia!“. Prima mea reacţie a fost să zâmbesc înţelegător şi oarecum trist pentru soarta lui. Apoi, însă, s-a petrecut ceea ce pentru mine a avut alură de miracol. Toată gaşca de înfierbântaţi a făcut un cerc de un metru în jurul tipului şi a continuat să se deplaseze pe lângă el, înjurându-l şi ameninţându-l, până când a ajuns la maşină, însă fără să se apropie mai mult de el. Omul a plecat şi ei s-au întors în apă bombănind şi descărcându-şi nervii. Inutil să spun că, minute bune după aceea, n-am mai urmărit surferii, ci am încercat să integrez ce fel de autoritate are în SUA nu doar poliţistul, ci până şi numai cuvântul poliţist. Şi cum e asta o altă planetă faţă de ce ştiam eu de acasă.

Autoritatea e lucru mare, de aceea se şi câştigă greu. Probabil că se păstrează încă şi mai greu. În lipsa ei însă, statul nu valorează doi bani. Costă bani mulţi, dar nu valorează nimic. Atâta vreme cât mulţi se uită la poliţiştii noştri ca şi cum n-ar fi, Poliţia Română are nevoie urgentă de un transplant de autoritate. Evident, operaţia n-ar trebui făcută într-un spital românesc.

(Articol apărut în numărul din 4 mai al Revistei 22.)

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos?

Periodic, apar topuri care abundă în milionari şi miliardari români. Cu averi de mii de ori mai mari decât ale oricărui scriitor român fost, actual sau viitor. N-ar putea ei să pună cont de la cont şi să creeze, eventual împreună cu Ministerul Culturii, un astfel de premiu? Bine, poate ei nu vor, că au alte priorităţi. Dar n-ar putea atunci Ministerul Culturii să deschidă o subscripţie publică în sistem de matching (adică ministerul să contribuie cu o sumă egală cu cea care ar fi strânsă de la populaţie)? Eu cred că s-ar găsi şi oameni, şi firme care să contribuie la construcţia unui sistem veritabil de valori culturale româneşti.

Intuiesc o primă obiecţie: bine, bine, dar cine să facă parte din juriu? Păi dacă tot ne uităm cu atâta consideraţie la aprecierile străinilor, dintr-un prim juriu ar putea să facă parte doar scriitori români care au fost deja premiaţi în străinătate. Şi dacă nu sunt suficienţi, am putea include şi dintre cei publicaţi de edituri din străinătate. Adică am pleca în validarea recunoaşterii valorilor proprii de la o recunoaştere preexistentă, deja validată.

Că suntem o cultură mică e clar. De ce trebuie să fim şi o cultură resemnată, asta nu mi-e clar. La toate spectacolele din Festivalul George Enescu de anul acesta, la care am fost, fie că era vorba de Ateneu, de TNB sau de Sala Palatului, nu aveai loc să arunci un ac. Am înţeles că numărul total de bilete vândute a depăşit 70.000. La toate spectacolele de teatru la care reuşesc să intru sunt ocupate nu doar toate locurile pe scaune, ci şi cele în picioare. „Nopţile albe“ umplu sistematic toate muzeele şi centrele culturale bucureştene. Cele două târguri anuale de carte din Bucureşti gem de vizitatori. Avem între noi un public cu un insaţiabil apetit pentru acte culturale şi mi se pare că nu reuşim să construim suficient de mult şi de bine, pornind de la el.

Ne poluăm zilnic spaţiul public cu rateuri politice îndobitocitoare şi divertismente derizorii, însă nu reuşim să creăm un minimum de spaţiu public în care să încurajăm o cultură vie, prolifică şi recunoscută în primul rând de către noi. Mai tranşant spus, ne irosim. Şi apoi sperăm de la alţii să ne recupereze. Unii dintre noi obosesc să mai aştepte şi se duc singuri la recuperare, emigrând. Suntem atât de pasionaţi de miştouri şi băşcălie, încât lucrurile serioase ne încurcă. Apoi rămânem aşa şi ne uităm încurcaţi cum alţii le premiază.

Eu aş vrea să contribui concret la o schimbare. Dacă Ministerul Culturii sau oricine altcineva hotărâşte să iniţieze un astfel de proiect, eu donez 100 de euro şi mă oblig să mai conving alţi 100 de oameni să doneze câte 100 de euro pentru un Nobel românesc al literaturii. Am reuşi împreună primii 10% din sumă.

De la politică şi administraţie nu mai am nicio speranţă că ne-ar putea scoate din mizerie. De la cultură am. De la ea am avea nevoie să ne ofere modele formatoare, civilizatoare. Prin ea ne-am putea educa copiii să fie mai buni decât noi. Şi mai buni unii cu alţii. Ea ne-ar putea apropia de Europa mai repede decât orice infrastructură. Pentru că prin ea am putea construi o structură de valori care ne-ar conferi valoare şi în ochii noştri, şi în ochii celorlalţi.

M-am simţit mândru că sunt român când ei au fost încurajaţi frenetic, de o Sală a Palatului plină ochi, să vină la bis şi să îşi dea din nou măsura măiestriei şi a talentului.

Formula în care cei trei cântă – Romanian Piano Trio – tinde să devină mai mult decât un act muzical. Ei sunt pe cale să creeze un fenomen cultural datorită felului inovator în care fac muzica simfonică accesibilă cunoscătorilor şi mai puţin cunoscătorilor.

I-am auzit, cu altă ocazie, intrând în dialog cu publicul înaintea unui concert la Ateneu. Sunt foarte oocidentali în comportament şi aspiraţii. Vor să împrietenească muzica clasică cu tinerii, cu oameni pe care pănă acum rigiditatea sălilor de concert i-a pus pe fugă. Au tot ce la trebuie pentru asta: sunt instruiţi, curajoşi, proaspeţi şi deschişi.

Ei reprezintă în muzică ceea ce România ar avea nevoie în fiecare domeniu de la tânăra generaţie.

Aseară au avut în faţă un public fericit să le recunoască şi să le răsplătescă valoarea.

Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public.

Într-un interviu recent în Adevărul, Andrei Pleşu vorbea despre dificultatea, în Româ nia, a relaţiei între elita slujitoare şi publicul pe care ea ar trebui să-l slujească, dar care nu dă semne că ar avea nevoie de existenţa vreunei elite. Nu e dispus să îi recunoască acesteia valoarea intrinsecă, rolul de model şi utilitatea formativă.

E un fapt. Nu e vorba doar de elitele intelectuale, ci şi de cele medicale, didactice, de afaceri etc. Iniţiativele bune, lăudabile într-o ţară civilizată, aici fie reuşesc foarte greu, atât de greu încât reuşita abia dacă îi mai poate bucura pe iniţiatori, fie pur şi simplu eşuează. În principal, din cauză că nu găsesc adepţi. Cum îmi spunea de curând un prieten, medic de vârf, care a încercat o experienţă de inovare şi pionierat în specializarea lui, „tragi, tragi, te zbaţi, te sacrifici, dar când te uiţi în spate şi vezi că nu vine nimeni, ba, dacă vine cineva, vine să te înjure, nu-ţi mai arde. Aşa că am renunţat“.

Uneori, are de suferit nu numai elita în viaţă, ci şi cea care şi-a dat măsura valorii acum mai bine de un veac. În mod paradoxal, Spiru Haret, unul dintre cele mai ilustre nume ale educaţiei româneşti – primul român care a obţinut un doctorat la Paris şi reformator esenţial al sistemului de educaţie românesc la începutul secolului trecut –, a ajuns azi un nume sinonim cu potlogăria şi impostura. N-am auzit pe nimeni care, pentru a apăra bunul renume al elitei româneşti, să interzică ignarilor de la Bondrea & Co. pângărirea acestui nume întru creşterea profiturilor prin prostirea altor generaţii de „studenţi“.

Mulţi dintre membrii elitei româneşti sunt foarte preocupaţi ca, în instituţiiile remarcabile pe care le conduc, să creeze noi membri ai elitei. Dar la ce folos, dacă nici aceştia, la rândul lor, nu vor avea parte de un public care să-i recepteze şi să se lase slujit de ei? La ce bun să multiplici frustrarea şi neîmplinirea? Pentru ca lucrurile să capete un sens firesc, ar trebui rezolvată întâi o altă necesitate. Cine se poate ocupa, totuşi, şi de crearea unui public pentru elite? Asta e o întrebare de care depinde existenţa însăşi a elitelor, aşadar o întrebare la care elitele din fiecare domeniu ar trebui să poată construi un răspuns viabil.
Mie mi-e greu să imaginez un răspuns, pentru că eu resimt acut nevoia de elite. M-am bucurat mereu să mă apropii de oameni mai adânci şi mai cuprinzători decât mine, de la care să învăţ, care să mă ilumineze, la care să găsesc inspiraţie pentru propria mea creştere. E adevărat că nu simt comportamentul meu ca fiind foarte larg împărtăşit. Şi m-aş bucura să fie, că mi se pare cel mai natural mod ca să avansăm înspre un grad de civilizaţie mai bun.

Dacă nu au de unde învăţa despre existenţa şi utilitatea elitelor, oamenii se îndreaptă previzibil către opţiuni la îndemână, care au tupeu, limbaj accesibil şi vizibilitate. Şi de acolo îi scoţi foarte greu. La fel de greu cum dezlipeşti de ecran un otvist care nu ştie ce pierde imbecilizându-se noapte de noapte în faţa televizorului.

Poate, una dintre căile de recompunere a relaţiei elite–public ar fi o regândire a comunicării. Asemenea unui brand care comunică pentru a-şi spori publicul, şi elitele din fiecare domeniu ar putea gândi propriile formule şi proiecte de comunicare care să le sporească şi să le fidelizeze un public-ţintă. Altminteri, lăsat de capul lui şi al mediilor de informare, publicul nu va găsi singur calea către elite. Iar de întâlnirea asta avem toţi nevoie.

Deşi e cel mai “reformat” din România ultimilor 20 de ani, domeniul educaţiei a demonstrat că e incapabil de o reformă care să producă şi altceva în afară de costuri, confuzie şi corupţie. Fără un sistem de educaţie performant, ancorat în lumea de azi, n-avem nici o şansă la vreun loc notabil în lumea de mâine.

Dat fiind faptul că nici o soluţie din interiorul sistemului n-a funcţionat, cred că e momentul să ne punem speranţele în una din afara lui – voucherele de educaţie. Ele presupun schimbarea modului de finanţare a educaţiei în România de la finanţarea instituţiilor de învăţământ superior la finanţarea absolvenţilor de liceu care sunt admişi la o facultate, privată sau de stat. Fiecare student îşi duce partea de subvenţie de la stat către facultatea care îl convinge şi îl acceptă.

În acest fel s-ar crea o piaţă a educaţiei academice, o concurenţă şi o diferenţiere pe bază de valoare. Vor fi mai bine finanţate facultăţile care vor şti să ofere ceva util studenţilor. Vor dispărea facultaţile care acum consumă resurse doar pentru propria perpetuare. Vor fi mai bine plătiţi profesorii care îi vor putea învăţa pe studenţi ceva care merită învăţat. Îşi vor găsi altceva de lucru profesorii care încă dictează cursuri ce nu mai valoreaza nici cât hârtia pe care sunt scrise.

Facultăţile vor fi obligate de piaţă să producă şi să comunice rezultate convingătoare. Vor trebui să intre în proiecte de cooperare cu entităţile economice, administrative sau culturale sau de specialitate în care studenţii vor dori să-şi găsească de lucru după absolvire. Vor învăţa să atragă resurse din mediul privat pentru a finanţa, pe de o parte o programă solidă iar pe de altă parte proiecte de cercetare academică utile.

Nu în ultimul rând, cel puţin facultăţile cu profil economic, vor avea interesul să coopteze ca profesori permanenţi sau invitaţi, oameni care chiar ştiu cum merg lucrurile în lumea afacerilor de azi. Care pot spune studenţilor cum va fi în lumea reală, nu cum scrie în cărţi că ar trebui să fie în lumea reală. Care pot insufla tinerilor un spirit antreprenorial fără de care succesul va fi întârziat şi subţire. Care pot ajuta studenţii să îşi aleagă mai repede şi mai corect un început de carieră.

Sistemul voucherelor funcţionează, la nivele şi proporţii diferite în mai multe ţări ale lumii (SUA, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Suedia, Olanda). Nu văd de ce la noi n-ar fi mai bun decât ce avem acum. Nici n-ar fi prea greu. Ar fi într-adevăr greu de impus unui sistem anacronic, care e dispus la orice pentru a-şi apăra şansa la supravieţuire. Dar cred că lupta merită dată. Şi dacă ar fi câştigată, poate am învăţa din ea şi cum să extindem cel mai bine modelul la licee, şcoli şi grădiniţe. Pentru ca la facultăţi să nu mai ajungă studenţi care nu ştiu să vorbească, să scrie sau să gândească.

E o relaţie directă. Pentru a-şi dori să fie mai bun, un profesor are nevoie de studenţi care să poată aprecia asta. Şi de studenţi care să poată folosi asta. Cu o masă de studenţi care intră în facultăţi din ce în ce mai slab pregătiţi şi mai demotivaţi, chiar şi misiunea celor mai buni profesori e din ce în ce mai grea.

Voucherele ar putea împinge la dinamism şi adaptare un domeniu încremenit în proiect, din păcate într-un proiect caduc şi ineficient. Ar putea crea responsabilizarea atât a universităţii cât şi a studentului, pentru că amândoi vor avea ceva de oferit şi ceva de primit. În plus, ar putea crea şi ceva ce azi nu prea mai există: relaţia afectivă a studentului cu facultatea şi cu profesorii lui. Bucuria şi mândria de a fi absolvit o anume facultate, de a fi avut un anume profesor. Şi poate dorinţa de a menţine legătura şi după abslovire, pentru a îi ajuta şi pe cei care vin după el.

Sunt oameni care se ajută să reuşească, să progreseze împreună şi asta e condiţia esenţială a unei elite durabile şi eficiente. Prin aceste două caracteristici înţeleg o elită capabilă să producă rezultate concrete, pe o perioadă îndelungată de timp. Oamenii aştia par să poată face deja acest lucru, fiecare în domeniul lui de activitate, ajutându-se însă de toţi ceilalţi.

A fost foarte reconfortant pentru mine să simt ce scriu acum, pentru că spaţiul public românesc abundă zilnic de contraargumente la titlul acestui articol. Am plecat de la conferinţă, cum era de aşteptat, mai optimist.