Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

(Articol apărut în numărul din 13 octombrie al Revistei 22)
Aşteptăm mereu să ne spună alţii care dintre noi au valoare. Ne umplu de respect premiile altora. Ale noastre ne lasă atât de reci încât nici nu ne mai punem problema să le creăm. Valoarea, ca să apară şi să crească, are nevoie de recunoaştere. De ce să nu o recunoaştem noi primii? De ce să nu o scoatem noi în lume şi aşteptăm mereu să vină lumea să o scoată de aici?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos? Read the rest of this entry →

Ieri seară, la Sala Palatului, la un concert din cadrul Festivalului Enescu, 3.500 de oameni am aplaudat şi am ovaţionat minute în şir trei tineri muzicieni români: Alexandru Tomescu (vioară), Răzvan Suma (violoncel) şi Horia Mihail (pian).

M-am simţit mândru că sunt român când ei au fost încurajaţi frenetic, de o Sală a Palatului plină ochi, să vină la bis şi să îşi dea din nou măsura măiestriei şi a talentului.

Formula în care cei trei cântă – Romanian Piano Trio – tinde să devină mai mult decât un act muzical. Ei sunt pe cale să creeze un fenomen cultural datorită felului inovator în care fac muzica simfonică accesibilă cunoscătorilor şi mai puţin cunoscătorilor.

I-am auzit, cu altă ocazie, intrând în dialog cu publicul înaintea unui concert la Ateneu. Sunt foarte oocidentali în comportament şi aspiraţii. Vor să împrietenească muzica clasică cu tinerii, cu oameni pe care pănă acum rigiditatea sălilor de concert i-a pus pe fugă. Au tot ce la trebuie pentru asta: sunt instruiţi, curajoşi, proaspeţi şi deschişi.

Ei reprezintă în muzică ceea ce România ar avea nevoie în fiecare domeniu de la tânăra generaţie.

Aseară au avut în faţă un public fericit să le recunoască şi să le răsplătescă valoarea. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 18 august al Revistei 22)
Ca să recompunem spaţiul public cu mai mulţi oameni de valoare, e nevoie să compunem publicuri pentru ei. Şcoala nu face asta, educaţia din familie nu reuşeşte nici ea. Mass-media îşi refuză sistematic rolul de educator. Şi atunci, cine şi în ce fel îşi poate asuma această muncă? Fără de care, orice altă muncă riscă să fie în zadar?

Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 21 iulie al Revistei 22)
An de an autorităţile româneşti acreditează instituţii de învăţământ superior, publice şi private, care discreditează noţiunile de educaţie modernă, de rezultate relevante şi de prestigiu academic. România are peste 110 universităţi, nici una între primele 500 din lume. Ele au produs anul trecut peste 200.000 de absolvenţi, probabil nici unul pe deplin convins că ce a învăţat în facultate îi va folosi realmente la ceva. Read the rest of this entry →

Convingerea asta mi s-a întărit la conferinţa Optimism 2009. Nu din cauza subiectului, nici a prelegerilor, ci a vorbitorilor. M-am aflat într-un context rar în România – acela în care oameni de certă valoare, uneori chiar competitori între ei, gândesc şi vorbesc frumos, apreciativ, unii despre alţii, în public şi în privat. Cristi Manafu, Dragoş Bucurenci, Bobby Voicu, Cristi Lupşa, Emi Gal şi alţii de acolo sunt tineri care vor forma elita viitoare a României plecând de la un exerciţiu de apreciere reciprocă onestă care lipseşte aproape cu desăvârşire vârfurilor de azi ale României. Read the rest of this entry →