Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.

O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.

Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi să facă orice, să-şi suspende orice reper moral doar pentru a reuşi în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuşi să-şi lase terfelite reputaţia, familia, munca şi, în ultimă instanţă, viaţa, doar pentru a reuşi în politică.

Şi nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobşte numitele locomotive ale unui partid, ci şi la, sau poate mai ales, la miile de activişti locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câştigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiţi de orice urmă de scrupule sau de bun-simţ.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuşi la orice pentru putere şi în mass-media, şi în afaceri, şi în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari şi mai uşor de obţinut dacă nu ai niciun fel de condiţionări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar şi valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ţi sacrifici propriul fel de a trăi cu speranţa că vei putea să câştigi, salvându-ţi, totuşi, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mişcare politică să reuşească în România de azi, ea ar avea nevoie de câţiva oameni cu suficient de mulţi bani încât să-şi poată permite luxul de a-şi urmări şi finanţa obiectivele politice fără a trebui să facă înţelegeri cu politicieni dispuşi la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Şi ar mai avea nevoie de mulţi oameni care să-şi dorească să intre, să reziste şi să se realizeze în serviciul public, fără a face înţelegeri cu funcţionari publici dispuşi la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulţi acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăştia au apărut, poate că e mai uşor să afle unii de alţii şi să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piaţa politică pare stabil împărţită între PD-L, PSD, PNL şi UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare şi mass-media, pare o piaţă politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci şi pentru alegătorii români înşişi. E închisă şi în faţa conectării la politica mare, europeană, şi în faţa propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani.

Am putea considera că e doar o eroare de poziţionare. Am mai putea gândi că, de fapt, e doar un exerciţiu mimetic: candidaţii au intuit sau au aflat că asta e ce îşi doresc cel mai mult românii de la un politician şi atunci au riscat o ofertă. Dincolo însă de motivele lor, eu m-aş apleca puţin asupra consecinţelor.

Bunul simţ e ultima redută dintr-o serie de cuvinte pe care clasa noastră politică postdecembristă le-a golit de semnificaţii, continuând o lungă tradiţie predecembristă. Comuniştii ne confiscaseră conţinutul unor cuvinte precum muncă, progres, plan, academician, raport, dezvoltare etc. Unele am reuşit să le mai recuperăm, altele nu.

După decembrie 1989, primul cuvânt care a căzut la datorie a fost chiar „revoluţie“. În curând vom aniversa 20 de ani de la un eveniment mai degrabă ambiguu. Ştim că el a determinat o trecere, însă nu ne e clar deloc, cel puţin unora dintre noi, cine a făcut această trecere, cum şi de ce.

A urmat cuvântul „schimbare“. Schimbarea care de fapt nu schimbă nimic ne-a marcat atât de tare începutul anilor ‘90 încât acum pare mai degrabă deplasat să propui o schimbare în plan politic. Înţelesul sintagmei „pleacă ai noştri, vin ai noştri“ s-a insinuat în cuvântul „schimbare“ până când l-a secătuit de orice putere.

Cuvântul de pe urma căruia am pierdut însă toţi încontinuu a fost „reformă“. Gândiţi-vă cam cu ce cuvinte ar fi întâmpinat cineva dacă ar ieşi acum public să propună o reformă a, să zicem, învăţământului românesc. „Băi, ne laşi…?!“ ar fi, probabil, reacţia cea mai la îndemână. Reforma a fost, până la această campanie prezidenţială, cuvântul cel mai vitregit. Însăşi reforma ar trebui reformată, pentru a reveni în formă şi a mai putea însemna vreodată ceva.

Apoi le-a venit rândul unor cuvinte ce păreau mai în siguranţă. Primul care îmi vine în minte e „strategie“. El a fost atacat din două părţi. O dată dinspre lumea poltică, unde a fost echivalat cu o lungă înşiruire de vorbe goale. Am citit câteva strategii guvernamentale şi nu sunt nimic mai mult de atât. După ce parcurgi un astfel de document, nu mai vrei să faci, să citeşti sau să aplici în viaţa ta o strategie.

Celălalt atac a venit din lumea sportului. Cea mai răspândită utilizare a cuvântului e în sintagma „meciuri strategice“. Adică într-un loc în care cuvântul este eliminat subit la masa verde, cu toate înţelesurile lui originale, pozitive.

Ultimul asalt la adresa cuvintelor noastre e potenţial letal. Dacă nu vom mai înţelege ce înseamnă respect şi bun-simţ, nu vom mai înţelege nimic. Pentru că nu ne vom mai înţelege între noi. Dacă pentru copiii noştri reperele de bun-simţ vor fi Traian Băsescu şi Crin Antonescu, Adi Minune va deveni un muzician, Dan Diaconescu un intelectual, iar Gigi Becali un politician. Doar că România nu va mai fi o ţară, ci un circ în aer liber pentru care casele de bilete vor fi amplasate la Nădlac şi la Otopeni.

În 2004, „Conspiraţia bunului simţ“ a fost deviza sub care partidul Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR a participat la alegeri. Am vrut să provocăm o revoluţie a bunului simţ. Am primit atunci câteva zeci de mii de voturi. A rămas o conspiraţie.

După multe alte sacrificii, câţiva prezidenţiabili ne cer acum să sacrificăm şi ultimele cuvinte care ne-ar mai fi putut salva. Le vor plimba prin ţară legate cu fulare de cuvintele „promisiune“ şi „viitor“ şi ne vor cere votul. Vor mai pune greutate pe cuvintele lor cu găleţi, tricouri, şepci, pixuri, mici şi beri. Chestii româneşti, tradiţionale.

„The problem with common sense is that it is not so common.“ Citatul ăsta are sens doar în engleză şi, din păcate pentru noi, din ce în ce mai multe cuvinte îşi păstrează sensul doar în engleză.