Probabil că un nume mai potrivit al organizaţiei ar fi Alianţa Profesioniştilor pentru Progres fără Politicieni. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, ori cu ei ori fără ei…

Tema dezbaterii a fost una mai mult decât necesară: “După criză – încotro?”. Perspectivele creionate de mai toţi vorbitorii au fost mai degrabă pesimiste, justificat aş spune. Dincolo de cei din sală, preocupaţi de subiect, politicienii din afara sălii par a avea cu totul alte priorităţi.

Moderatorul întâlnirii a fost Cristian Pârvulescu care a a avut o utilă şi documentată intervenţie despre modele constituţionale europene. Timpul total de o oră şi jumătate a fost prea scurt pentru toţi cei care ar fi vrut să ia cuvântul.

Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România a prezentat un model interesant de predicţie a tipului de societate în care am putea trăi după terminarea acestei crize, model creat la Universitatea Wharton din SUA şi testat în mediul de afaceri românesc.

Bogdan Hossu, liderul organizaţiei sindicale Cartel Alfa nu ştiu despre ce a vorbit pentru că a avut un ritm de neurmărit, care m-a dus cu gândul doar la finalul reclamelor de medicamente (pentruprescripţiişirecomandăriadresaţi-vămediculuisaufarmacistului…).

Gabriel Biriş, de la casa de avocatură Biriş Goran a vorbit foarte la obiect şi bine argumentat despre nişte măsuri fiscale atât de inteligente şi de bun simţ încât nu vor deveni niciodată lege în România.

A mai luat cuvântul o tânără al carei nume din păcate nu l-am reţinut şi care a vorbit despre păsul celor 150 de bursieri pentru şcolarizarea cărora în străinătate statul român a cheltuit 10 milioane de euro. Înţelegerea era ca la finalul studiilor ei să se întoarcă în ţară iar statul să-i angajeze în administraţie. Oamenii şi-au ascuţit minţile şi şi-au tocit coatele pe băncile celor mai renumite universităţi din lume însă aici, mediocrităţile care tocesc toate birourile administrative confiscate politic n-au catadicsit să angajeze nici macar un singur tânăr proaspat instruit la nivel de top.

Finalul prelegerilor i-a aparţinut lui Dan Puric care a vorbit ca de obicei, oarecum împrăştiat şi dezlânat, abuzând de citate ordonate brownian dar, tot ca de obicei, charismatic şi animat de pasiune şi bună credinţă.

Una peste alta, atât apariţia APP cât şi iniţiativa acestei dezbateri sunt de foarte bun augur pentru societatea românească. S-au adunat la un loc elite diverse care ar putea produce împreună un model viabil de stat român al secolului 21. Dacă ar putea produce şi un mecanism de punere în bună practică a modelului, voi fi foarte bucuros să le fiu recunoscător.

Am reuşit să stau 2 ore şi jumătate şi am plecat de acolo cu două sentimente. Unul de respect, pe de o parte pentru Emil Boc, care a ascultat cu o răbdare monumentală torente de vorbe goale ce curgeau pe lângă subiect, iar pe de altă parte pentru domnul Oprea, fostul rector al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi care a avut intervenţii clare şi la obiect. Al doilea sentiment a fost de dezamăgire faţă de prestaţia elitei universitare româneşti.

Mi se pare totuşi dramatic ca în vremurile de azi, cu câteva excepţii, ditamai conducătorii de facultăţi şi universităţi să nu poată formula concret, concis şi precis o opinie despre un subiect ce le fusese anunţat in extenso, cu destul timp înaintea întâlnirii.

Lăudabilă iniţiativa guvernului de a organiza o astfel de dezbatere publică, regretabilă prestaţia celor care au irosit aşa o şansă.

Auzindu-i, că de ascultat îmi era mai greu, m-am gândit că în acest moment cea mai utilă investiţie din spaţiul public românesc ar fi microfoane de conferinţe care se închid automat după 3 minute şi microfoane de talk-show-uri care să facă acelaşi lucru după 2 minute.

Asta ar igieniza considerabil limbajul, comunicarea, ideile şi, în ultimă instanţă, rezultatul – relaţiile între oameni. Şi vorbitorii şi ascultatorii ar ieşi mai câştigati dintr-o constrângere pe care nu şi-o pot însuşi voluntar.

Unul dintre universitari a reclamat inexistenţa, în propunerea legislativă, a unui centru de perfecţionare în tehnicile predării, în cadrul căruia cadrele didactice să poată deprinde atât tehnici noi cât şi tehnologii noi de predare. Mi s-a părut o idee foarte bună, sper să-i dea cineva importanţa cuvenită.

Până atunci, România se descalifică singură la orice dezbatere internaţională cu aşa luări de cuvânt. Pentru că acolo – am fost, am văzut şi mi-a plăcut – microfoanele chiar sunt tăiate la 3 minute. Şi dacă tu eşti atunci abia pe finalul introducerii, cu citate din Leibniz despre diferenţele dintre frunze (relatez un caz de azi din sală), şansele ca cineva să ia în considerare opinia ta sunt fix nule.

Avem mult de muncă, multe de schimbat iar primul pas ar fi să putem fi ascultabili. Apoi am putea deveni chiar convingători.

Deşi e cel mai “reformat” din România ultimilor 20 de ani, domeniul educaţiei a demonstrat că e incapabil de o reformă care să producă şi altceva în afară de costuri, confuzie şi corupţie. Fără un sistem de educaţie performant, ancorat în lumea de azi, n-avem nici o şansă la vreun loc notabil în lumea de mâine.

Dat fiind faptul că nici o soluţie din interiorul sistemului n-a funcţionat, cred că e momentul să ne punem speranţele în una din afara lui – voucherele de educaţie. Ele presupun schimbarea modului de finanţare a educaţiei în România de la finanţarea instituţiilor de învăţământ superior la finanţarea absolvenţilor de liceu care sunt admişi la o facultate, privată sau de stat. Fiecare student îşi duce partea de subvenţie de la stat către facultatea care îl convinge şi îl acceptă.

În acest fel s-ar crea o piaţă a educaţiei academice, o concurenţă şi o diferenţiere pe bază de valoare. Vor fi mai bine finanţate facultăţile care vor şti să ofere ceva util studenţilor. Vor dispărea facultaţile care acum consumă resurse doar pentru propria perpetuare. Vor fi mai bine plătiţi profesorii care îi vor putea învăţa pe studenţi ceva care merită învăţat. Îşi vor găsi altceva de lucru profesorii care încă dictează cursuri ce nu mai valoreaza nici cât hârtia pe care sunt scrise.

Facultăţile vor fi obligate de piaţă să producă şi să comunice rezultate convingătoare. Vor trebui să intre în proiecte de cooperare cu entităţile economice, administrative sau culturale sau de specialitate în care studenţii vor dori să-şi găsească de lucru după absolvire. Vor învăţa să atragă resurse din mediul privat pentru a finanţa, pe de o parte o programă solidă iar pe de altă parte proiecte de cercetare academică utile.

Nu în ultimul rând, cel puţin facultăţile cu profil economic, vor avea interesul să coopteze ca profesori permanenţi sau invitaţi, oameni care chiar ştiu cum merg lucrurile în lumea afacerilor de azi. Care pot spune studenţilor cum va fi în lumea reală, nu cum scrie în cărţi că ar trebui să fie în lumea reală. Care pot insufla tinerilor un spirit antreprenorial fără de care succesul va fi întârziat şi subţire. Care pot ajuta studenţii să îşi aleagă mai repede şi mai corect un început de carieră.

Sistemul voucherelor funcţionează, la nivele şi proporţii diferite în mai multe ţări ale lumii (SUA, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Suedia, Olanda). Nu văd de ce la noi n-ar fi mai bun decât ce avem acum. Nici n-ar fi prea greu. Ar fi într-adevăr greu de impus unui sistem anacronic, care e dispus la orice pentru a-şi apăra şansa la supravieţuire. Dar cred că lupta merită dată. Şi dacă ar fi câştigată, poate am învăţa din ea şi cum să extindem cel mai bine modelul la licee, şcoli şi grădiniţe. Pentru ca la facultăţi să nu mai ajungă studenţi care nu ştiu să vorbească, să scrie sau să gândească.

E o relaţie directă. Pentru a-şi dori să fie mai bun, un profesor are nevoie de studenţi care să poată aprecia asta. Şi de studenţi care să poată folosi asta. Cu o masă de studenţi care intră în facultăţi din ce în ce mai slab pregătiţi şi mai demotivaţi, chiar şi misiunea celor mai buni profesori e din ce în ce mai grea.

Voucherele ar putea împinge la dinamism şi adaptare un domeniu încremenit în proiect, din păcate într-un proiect caduc şi ineficient. Ar putea crea responsabilizarea atât a universităţii cât şi a studentului, pentru că amândoi vor avea ceva de oferit şi ceva de primit. În plus, ar putea crea şi ceva ce azi nu prea mai există: relaţia afectivă a studentului cu facultatea şi cu profesorii lui. Bucuria şi mândria de a fi absolvit o anume facultate, de a fi avut un anume profesor. Şi poate dorinţa de a menţine legătura şi după abslovire, pentru a îi ajuta şi pe cei care vin după el.