Un asemenea enunţ ar trebui să ne forţeze la o pauză de reflecţie. Marea Britanie este a şasea destinaţie turistică a lumii, cu aproximativ 30 de milioane de turişti în 2010. Moştenitorul coroanei engleze ne spune că avem ceva ce nici măcar ei nu au. Eu i-aş da un telefon.

Elena Udrea a vrut să îl întâlnească pe prinţul Charles la Covasna, dar întâlnirea n-a mai avut loc. Chiar şi aşa, sper că ministrul va reuşi să ajungă la un apropiat al casei regale britanice care să-i pună totuşi prinţului Charles o întrebare foarte importantă în numele nostru: cum ar organiza el turismul în Transilvania, dacă ea ar fi parte a Marii Britanii? Un pic de expertiză au englezii. Câştigă anual din turism peste 20 de miliarde de euro.

Din mijlocul grădinii Carpaţilor, prinţul Charles i-a servit Elenei Udrea o minge la fileu şi, chiar dacă ministrul n-a putut-o primi personal, tot ar avea sens să fructifice cumva oferta. Nu mă refer la menţionarea ei într-un pliant turistic sau într-un clip publicitar, ci la a răspunde cumva unei mâini de ajutor întinse. Bănuiesc că asta e cheia în care trebuie să înţelegem cuvintele de apreciere.

Am mai zis în câteva rânduri că marele nostru neajuns nu e că nu avem destule, ci că nu ştim ce să facem cu ce avem. Aproape că se impune înfiinţarea unui Minister al Potenţialului. Cineva care să indice fiecărui minister ce resurse valoroase nu exploatează. Pentru Ministerul Turismului, ne-a făcut prinţul Charles treaba: e Transilvania.

Cele două propoziţii regale merită o dezbatere naţională serioasă. Ce am putea face ca să vadă şi alţii ce a văzut în aceste locuri prinţul Charles? Şi ce am putea face ca oamenii ăştia să găsească, odată ajunşi aici, cât mai multe lucruri care să-i bucure? Răspunsul nu e deloc simplu. Transilvania e frumoasă şi pentru că încă are părţi neatinse de valul industrializării turistice. Deci răspunsul nu stă neapărat în mai multe hoteluri.

Oricum, aşa cum e deja făcută, industria hotelieră românească e făcută prost. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, indicele de utilizare netă a locurilor de cazare din România în anul 2010 a fost de 25,3% din totalul structurilor de cazare turistică. Să poţi folosi doar un sfert din ce ai nu e semnul unei eficienţe de invidiat.

Am văzut recent cum arată concret lipsa asta de eficienţă. Am urcat pe jos, într-o plimbare pe marginea drumului, de la Hotelul Orizont din Predeal până la Restaurantul Casa Vâ nătorilor. O distanţă de până într-un kilometru. Pe stânga şi pe dreapta, niciun metru de pădure sau iarbă. Lemn, lângă beton, lângă metal, lângă sticlă, lângă termopan. Vasta majoritate a construcţiilor erau pensiuni foarte mari sau hoteluri foarte mici. Toate, dar absolut toate, complet goale. E adevărat, era o zi din timpul săptămânii, dar tot mi-a dat de gândit. De ce să construieşti în prostie doar pentru două zile de weekend şi câteva săptămâni de vacanţă pe an?

Poate Transilvania încă nu arată toată precum Predeal sau Bran. Poate s-ar mai putea face ceva. Din câte am aflat, prin fundaţia pe care o sprijină, Mihai Eminescu Trust, prinţul Charles ajută la conservarea şi dezvoltarea unor zone din Transilvania în spiritul în care ne-a onorat cu al său compliment: acela al păstrării şi punerii în valoare a unei comori. Noi învăţăm oare ceva din asta? Dacă Ministerul Turismului nu s-a putut întâlni cu moştenitorului tronului Marii Britanii, poate ajunge măcar la cunoştinţele lui din România. Sigur răspunde cineva la fundaţie şi dă o mână de ajutor.

Remarca prinţului Charles merită, cred, un răspuns. Nu există un produs de import mai bun pentru România decât bunul simţ şi experienţa occidentală. Asta nu înseamnă să facem totul ca ei. Dar ne-ar ajuta să aflăm ce au înţeles ei din ce au făcut bine şi mai puţin bine. Dacă ne-am da un pic ţâfna la o parte şi am accepta să întrebăm şi să învăţăm, n-ar fi totul pierdut, tot timpul. Viscri, Mălâncrav, Biertan sunt deja comori cum nu mai are nimeni în Europa. Ce-ar fi să le punem pe speaker?
(Editorial apărut în numărul din 24 mai al Revistei 22)

Pentru că brandul României nu stă într-o frunză mai asemănătoare sau mai diferită de altele, ci într-un efort de câţiva ani buni de a pune în valoare ceea ce propune poziţionarea actuală a brandului: natura montană a ţării.

Am văzut şi auzit multe reacţii de dezamăgire dar n-ar trebui să uităm un lucru: orice brand este despre materialul clientului. Or, România nu are în acest moment nimic excepţional de oferit. Ar putea transforma elementul natural montan şi perimontan într-o experienţă dezirabilă pentru turiştii străini, însă numai după câţiva ani de muncă asiduă şi câteva miliarde de euro investite cu cap în acest scop.

Vestea bună, cea mai bună veste, după părerea mea, e că avem, în sfârşit, o direcţie. Ea nu e, din fericire, nici litoralul, nici delta, nici Dracula. “Explore the Carpathian garden” e ceva pe care se poate construi sustenabil şi de care pot beneficia foarte multe regiuni ale ţării. Nu însă fără unele sacrificii.

Un prieten îmi povestea că a fost weekendul trecut pe Transfăgărăşan şi, în loc de aerul curat la care spera, a avut parte, pe zeci de kilometri, până la Bâlea Lac, de fum şi miros de mici şi de “turişti” care-şi făceau nevoile liniştiţi pe marginea drumului. Nu prea e genul de grădină în care să vrei să ajungi sau să te intorci. Aşadar noul slogan de promovare turistică a României va impune printre altele, din fericire aş zice, şi sacrificarea unui anumit tip de turism autohton, generator de poluare, mizerie şi neam-prostie.

Lucrurile şi locurile vor trebui mai bine organizate şi delimitate, aşa încât fiecare să poată practica turismul pe care şi-l doreşte fără să lase urme de neşters.

Majoritatea presei are acum o vădită agendă politică, anti-Udrea, dar asta mi se pare secundar. Chestiunea lipsei de unicitate a frunzei e clară. Sursa confuziei nu e la fel de clară. Nu cred în varianta copierii sau preluării neautorizate. THS e o firmă cu o reputaţie mult prea bună şi mult prea îndelung construită ca să o rişte pentru un simbol grafic. Cred mai degrabă într-o coincidenţă cum numai noi, cei mai cârcotaşi dintre cârcotaşii lumii meritam.

Dincolo însa de o reprezentare grafică, oricare ar fi ea, aştept cu interes un plan de măsuri, nişte direcţii de acţiune concretă pentru substanţierea noului brand şi a noii poziţionări. Dacă şi ele vor fi, la rândul lor, politizate, atunci milionul de euro dedicat construcţiei acestui brand a fost aruncat pe fereastra, în fundul unei curţi pe care n-o va vizita nimeni, niciodată.

Dar poate, totuşi, de data asta vom face în fine un lucru bun, pentru noi în primul rând, iar apoi şi pentru cei pe care viitoarea campanie de comunicare îi va fi convins să ne intre în grădină. Avem lucruri mult mai importante de facut decât tăiatul frunzei la… televizor.

P.S.: Ieri, în timpul unui interviu pentru jurnalul de ştiri al unei televiziuni, am constatat că principala lor sursă de informare despre controversa legată de logo era un blog, piticu.ro. M-am bucurat şi îl felicit pe Cristi Dorombach pentru viteza şi calitatea documentării. Dacă aş fi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, i-aş oferi un loc în Consiliul de brand.

Pre-lansarea de azi a fost moderată de Radu Moraru. La ea a fost invitată Elena Udrea, ministrul turismului. A ţinut un scurt discurs cuminte, cu generalităţi corecte politic. Nimic despre substanţa brandului turistic al României, cum era şi firesc. Nu era treaba ei. Sala înţesată de camere de luat vederi şi de microfoane.

Apoi am vorbit eu, la invitaţia IAA România, despre necesitatea unui astfel de brand şi bune practici din alte părţi. Apoi s-a luat pauză. După pauză, a început prezentarea propriu-zisă, a preşedintelui THR, în engleză. Doar că după pauză, odată cu plecarea Elenei Udrea, în sală mai rămăseseră o singură cameră de luat vederi şi doar 2-3 microfoane.

Adică exact la partea pentru care s-a creat evenimentul, nu mai era picior de media care să-l înţeleagă şi să-l promoveze corect.

O bună comunicare ar fi arătat aşa: introducere Elena Udrea, prezentare firma spaniolă dar în română sau cu traducere consecutivă (cu toată media de faţă, pentru ca oamenii să înţeleagă în detaliu subiectul), apoi pauză (când ministrul şi media puteau pleca liniştiţi), apoi sesiune de întrebări şi răspunsuri între profesionişti şi reprezentanţii turismului aflaţi în sală. Iar evenimentul n-ar fi trebuit moderat de un jurnalist vădit simpatizant PD-L. Asta va antagoniza din start o bună parte din media, indiferent de calitatea conţinutului produs de THR.

Mi-a părut foarte bine că ne apropiem de finalizarea unui proces profesionist de branding de destinaţie şi mi-a părut foarte rău că a plecat la drum cu stângul. Poate organizatorii comunicării de la Ministerul Turismului vor fi învăţat ceva iar lansarea propriu-zisă, din iunie, va fi făcută aşa cum merită un subiect atât de important.

În prezentarea THR de azi au fost descrise pe scurt toate elementele strategiei şi poziţionării brandului turistic România, mai puţin identitatea grafică. Am înţeles că procesul de selecţie a celei mai bune variante este încă în curs dar oricum subiectul mi se pare secundar. Principal mi se pare ce vom reuşi să facem pentru a umple simbolul grafic, oricare ar fi el, cu experienţe plăcute, diferite şi memorabile pentru turiştii străini. Munca grea abia acum ar începe, şi pe asta nu ne-o mai pot face străinii. Găsiţi în prezentarea de mai jos cum a fost construit şi despre ce va fi vorba în brandul turistic al României.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.