Cum anunţă cinstit din titlu, tema centrală e cea a sincerităţii, însă într-un cadru mai aparte, acela al terapiilor de psihanaliză. Parcurgând eu însumi, vreme de aproape 6 ani, o analiză, am putut să o citesc şi cu un al treilea ochi, ca să zic aşa, al celui de pe canapea. Şi pot depune mărturie: sinceritatea e cel mai greu, cel mai dureros de obţinut câştig pe care o psihoterapie îl poate oferi cuiva. Nu e vorba doar de sinceritatea faţă de terapeut, ci, mai ales faţă de tine însuţi.

Pe canapea ai libertatea să construieşti orice realitate şi tentaţia e foarte mare să construieşti una care să te protejeze şi să te ajute în felul ăsta. E un proces pe care îl încercam, mulţi, şi în viaţa de zi cu zi. Adeseori, minciuna are acest rol, de protecţie faţă de răul pe care adevărul bănuim că l-ar putea crea pentru noi sau pentru cei din jurul nostru.

De multe ori, minciuna ajută pe termen scurt, în sensul că amână un deznodământ nedorit, însă pe termen mediu şi lung produce pagube mult mai mari decât cele pe care le evită. Cartea tratează cu precădere aceste efecte pe termen lung. Între ele, neacceptarea adevărului de către cei care stau, uneori ani buni, în relaţii care nu le mai oferă de mult ce îşi doresc. Reticenţa faţă de discuţii, teama de întrebări, ocolirea răspunsurilor, toate au la bază difcultatea exerciţiului de sinceritate în care să acceptăm adevăruri care nu ne plac, care ne-ar obliga la acţiuni.

Minciuna sau coruperea adevărului sunt, în carte, democratic distribuite. Cred că aşa e şi în viaţă. Nu e vorba numai de minciuna asumată intenţionat, raţional, cu scop, ci şi de cea involuntară. Cea în care nu ştim sau nu vrem să ştim că (ne) minţim până când, pe canapea sau în alta parte, cineva ne ajută să vedem adevărul şi uneori ne ajută să-l şi acceptăm. Iar apoi să-l împărtăşim cu cei pe care acest adevăr îi priveşte.

O carte bună, o tema bună, o lecţie bună.