Am vrut să scriu despre ei pentru că plecarea lor mă doare. Pleacă oameni la care ţin, pe care îi admir, între care simţeam că merită să trăieşti. Pleacă cei care au sădit timp de două decenii rădăcinile noi şi bune ale României. Pleacă pentru că se uită în jur şi nu mai văd suficiente motive să continue.

Oamenii de care vorbesc sunt antreprenori sau manageri de cel mai înalt nivel ai generaţiei mele. Sunt modele, sunt daţi exemplu în articole despre succesele româneşti ale ultimilor 20 de ani, sunt oameni care au reuşit în tot ce şi-au propus până acum. Intenţiile nu sunt încă publice – de aceea nici nu voi da nume în acest text –, pentru că majoritatea nu vor să-şi perturbe condiţiile în care vor pleca. Unii îşi vând firmele, alţii le mută în străinătate, iar alţii îşi aranjează expatrierea în poziţii manageriale la firmele multinaţionale pentru care lucrează aici. Unii vor chiar să vândă tot ce au aici şi să o ia de la capăt în altă parte.

Şi nu sunt singurii. Ideea plecării îşi face loc şi în planurile multora care nu sunt, cum se zice, cu sacii în căruţă. Aflu de medici, profesori, jurnalişti, arhitecţi, oameni care au muncit enorm pentru a-şi construi o viaţă, o carieră şi o familie aici, acasă, şi care acum spun că efortul ăsta nu mai merită.

Ca să evaluez cumva amploarea fenomenului, am început să-mi întreb prietenii şi cunoscuţii ce ştiu şi ce simt legat de subiect. O prietenă care lucrează în recrutare de executivi de top mi-a scris: „Concret, într-o căutare pe care o derulez acum (în care e şi o cerinţă pe limba franceză) am primit 12 recomandări dar, din păcate pentru mine, 4 persoane erau deja plecate din ţară, alte 2 se pregăteau să plece iar 3 dintre ele mi-au spus că nu vor să mă încurce (noi având garanţie de 1 an pentru persoana plasată) pentru că au gânduri de emigrare”.

Un prieten, fost director general de multinaţională şi apoi antreprenor, mi-a spus că îşi aminteşte de valul de plecări din ’90–’91, când el avea spre 30 de ani. Prietenii şi foştii lui colegi de liceu şi facultate plecau atunci către orice ţară îi primea, nu doar în Europa, ci şi mai departe, spre Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. „Tendinţa s-a redus după ’97 – ’98, dar acum a revenit spre nivelul din ’90 – ’91”, mi-a scris. „Deosebirea este că acum motivaţia nu mai este economică, pleacă din ţară oameni de succes, care s-au afirmat profesional, care au construit mult aici, care au acumulat experienţă şi expertiză, dar şi financiar destul de mult sau chiar foarte mult. Eu am ales atunci să rămân aici, dar din ce în ce mai mult luăm în considerare (împreună cu soţia mea) să plecăm din ţară. Deocamdată am început să ne facem temele, studiem unde şi cum există posibilitatea să profesăm, unde şi câţi prieteni / cunoscuţi avem etc. În următorii doi ani este foarte posibil să ne facem bagajele.”

Un alt prieten, mai tânăr decât mine, cu preocupări în zona educaţiei liceenilor, mi-a întregit o perspectivă descumpănitoare: „Dacă atunci când eram eu în liceu ideea de a pleca în afară era tentantă la finalul facultăţii sau după, acum tinerii cu care lucrez încep din clasa a IX-a să îşi pregătească conştiincios dosarele, iau tot felul de examene, participă la proiecte etc. şi au dosarele gata pentru a putea pleca imediat ce termină cu BAC-ul sau chiar mai devreme!”.

Ceva s-a rupt în textura socială în ultimii ani. Dar nu efectele crizei economice au produs ruptura; ele doar au scos-o la suprafaţă. Cred că boomul economic ante-criză a ascuns foarte bine carenţele societăţii pe care am încropit-o în ultimele două decenii, penuria ei acută de repere şi valori autentice. Acum, în lipsa compensaţiilor financiare, iese cu putere la iveală lipsa de măsură, de pricepere şi de direcţie a celor care se ocupă de destinele cetăţii, la toate nivelurile.

Ceea ce înainte putea fi trecut cu vederea, pentru că mulţi îşi puteau construi insule care să-i izoleze de prostie şi incompetenţă, acum nu mai poate fi ignorat. Acum, când trebuie să trăim mai laolaltă, când trebuie să ne bazăm unii pe alţii, constatăm că nu avem cu cine. Că standardele ne sunt foarte diferite şi că cei care au putere politică şi administrativă nu ştiu şi nu vor să o exercite şi în folosul altora. Că nu poate exista solidaritate între cei care îşi sacrifică veniturile şi cei care şi le umflă pe seama primilor. Între cei care doar dau şi cei care doar iau. Calea cea mai la îndemână devine separarea.

Acum 18 ani, împreună cu alţi acţionari, am creat o companie de cercetare de piaţă care astăzi plăteşte Statului român taxe şi impozite de un sfert de milion de euro pe lună. În fiecare lună. Iar compania a ajuns aici fără să aibă contracte cu Statul, fără să trucheze licitaţii, fără să beneficieze de vreo ordonanţă de urgenţă cu dedicaţie, fără să aibă parte vreodată de vreo facilitate, fără să dea sau să primească şpagă. Colega mea de ASE cu care am început proiectul a plecat deja din ţară de mai mulţi ani şi nu are de gând să revină.

În aceeaşi situaţie sunt mulţi dintre cei care acum nu mai vor să se uite înapoi. Oameni care au creat, din nimic, joburi, competenţe, cariere, venituri – nu doar pentru ei, ci şi pentru angajaţi, furnizori, clienţi şi Stat. Nu vor statuie pentru asta. Nu cred că vreunul aşteaptă recunoaştere specială. Oamenii ăştia n-au cerut niciodată niciun fel de privilegii. Au cerut doar un tratament corect şi predictibil. Au cerut doar să nu fie furaţi, să nu fie jecmăniţi, să nu fie vacă de muls pentru oricare funcţionar proptit politic întrun post din care poate să ceară 30 la sută comision pentru o semnătură.

Când munceşti de-ţi sar capacele 12 ore pe zi, iar orele de somn nu le dormi de grija următoarelor 12 şi de grija oamenilor care depind de tine, e greu să înghiţi îmbogăţiţii din pix, care seara se plimbă pe la toate televiziunile posibile, iar apoi dorm atât de adânc încât a doua zi consfinţesc cu aceleaşi pixuri cele mai tembele texte de legi, ordonanţe şi norme de aplicare, care n-au nicio noimă şi se bat cap în cap nu doar între subiect şi predicat, dar şi cu realitatea pe care ar trebui să o reglementeze. Texte care, invariabil, mai mult încurcă decât ajută.

România ar fi trebuit să poată mult mai mult. Ar trebui să fie mai mult decât o ţară în care arestul preventiv e cel mai bun start pentru o carieră politică.

Mă aflu într-o postură ingrată. Scriu pentru a trage un semnal de alarmă pe care ştiu că nu-l va auzi nimeni. Sunt mâhnit de realitatea pe care o descriu şi că nu am o soluţie pentru ea. Cei care pleacă nu sunt dispuşi să rămână pentru a se lupta cu cei din cauza cărora pleacă. Cei care ne conduc se declară neimpresionaţi de faptul că oameni de valoare părăsesc România din cauza lor. Cercurile sunt închise şi nu se ating. Între cercurile astea va rămâne o ţară mai săracă, mai dezorientată şi mai desprinsă de idealurile pentru care mulţi dintre noi muncim de o viaţă.
(Articol apărut în numărul 4 al publicaţiei “Decât o Revistă”)

Prezente în iarna asta pe rafturile magazinelor din toată lumea, hainele violet sunt şic. Purtate de politicienii români, ele devin kitsch. Pentru că bunul gust al designerilor internaţionali păleşte în faţa ezotericilor autohtoni de prost gust, cărora le arde de elucubraţii paranormale. În ton cu moda, tricolorul României e cusut, zilele astea, cu aţă violetă. Politicieni importanţi au revelaţii paracromatice.

Pe de o parte, e firesc, pentru că lucrurile normale nu prea au trecere în politica româ nească. Pare că nici oamenii normali nu trec prea uşor printr-ale politicii româneşti. Aşa că rămânem cu oameni, opinii şi subiecte deoparte de normal.

Poate că unora ne vine să zâmbim, însă zâmbetul poate deveni violet, dacă ne gândim la cei, mai mulţi, care poate nu zâmbesc, pentru că sunt dispuşi să ia lucrurile astea în serios. Sunt dispuşi să creadă că reuşita sau eşecul unei persoane sau al unui proiect nu depind de inteligenţă, dedicare şi putere de muncă, ci de culoarea puloverului, ziua săptămânii şi privirea fixă.

De aici încolo, nu mai e nicio limită. Concluzia naturală e că succesul depinde de orice altceva, în afară de cel care e responsabil de obţinerea lui. Calităţile lui nu contează, ci doar conjunctura nevăzută care îl favorizează. Pe cale de consecinţă, înfrângerea devine mult mai uşor de suportat. N-am pierdut pentru că n-am fost în stare să câştigăm, ci pentru că n-am avut atuurile imposibil de observat sau de dovedit ale celuilalt. Asta ne absolvă de orice responsabilitate şi ne permite să abordăm următoarea bătălie de la zero, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-ar putea ca data viitoare să pierdem pentru că adversarul a ţinut degetele de la piciorul stâng încrucişate şi le-a învârtit în sensul acelor de ceasornic în pantof. Dar nici atunci nu va fi vina noastră.

Am crezut cu tărie că, prin venirea lui Mircea Geoană, PSD a intrat într-un proces de modernizare. Credinţa mi s-a înmuiat. PSD se îndreaptă vertiginos către Evul Mediu, dovedind o inteligenţă politică sub medie. Dacă se bazează pe un electorat de aceeaşi factură, s-ar putea să fie o mişcare din care să nu piardă mult. Ca societate însă, avem de pierdut. Mult. Dacă oameni politici care deţin funcţii de primă importanţă în stat recurg, ca ultimă redută, la argumentul cromatic, şansele noastre de europenizare devin străvezii.

În timp ce la Bruxelles, în politica mare europeană, Dacian Cioloş face cinste României, în România, politica noastră arată ca o varză mică de Bruxelles. Străinii încearcă din răsputeri să-şi facă o părere bună despre noi, dar noi nu ne lăsăm aşa uşor. Cam cât de proastă trebuie să fie părerea cuiva despre sine, dacă poate fi convins că a fost învins de un adversar pentru că, într-o joi, acesta a purtat un pulover violet? Mintea mea nu poate să cuprindă aşa o scală de măsură a valorii de sine. Sau mai degrabă a nonvalorii.

La urma urmei însă, fiecare e liber să creadă în ce vrea. În sufletul lui. Dar să ieşi în public, să te uiţi în ochii telespectatorilor şi să debitezi senin bazaconii violete, asta e o libertate pe care autocenzura ar trebui să o îngrădească. Într-o ţară normală. Nu şi în Pararomânia, în care politicieni paranormali trăiesc paralel cu problemele oamenilor şi o ţin tot într-o paranghelie a neputinţei. În ţara lor, politica e doar un paravan. În ţara noastră, ne aşteptăm de la conducători la un comportament ceva mai bărbătesc.

Când pierzi o bătălie, nu e capătul lumii, dar poate fi capătul unui fel de a aborda lucrurile. O înfrângere e un prilej de reflecţie, de evaluare, de învăţare, de asumare şi de decizie. În felul acesta poate deveni o lecţie utilă pentru victorie. Altminteri, ai pierdut degeaba.

Dar degeaba e un cuvânt care ne urmăreşte, ca naţie, de multă vreme, aşa că o mână de politicieni în plus sau în minus nu se simte. S-ar simţi însă nevoia unei opoziţii mai ancorate în concretul lipsit de meandre. Concretul ăsta când alb, când negru, dar cel mai adesea gri.

Cătălin Ştefănescu a moderat excelent evenimentul, aşa cum era de aşteptat. Toţi am avut de câştigat din experienţele unor oameni deosebiţi. Toate prezentările merită povestite însă am să mă rezum aici doar la două, care m-au impresionat în mod special.

Prima a fost cea a lui Mircea Tudor, conducătorul echipei de 17 ingineri care a inventat Roboscan, scannerul de camioane premiat ca fiind cea mai bună invenţie din lume a anului 2009. Nu a fost doar votată, ci a fost votată în unanimitate de cei 82 de membri ai juriului internaţional, unanimitate nereuşită niciodată de vreo altă invenţie, de când există acest premiu.

Dincolo de inteligenţa, creativitatea şi, poate, geniul lui, Mircea a cucerit asistenţa cu francheţea, modestia şi umorul lui de excepţie. Una dintre cele mai bune prezentări la care am asistat vreodată. Sper să fie cât mai curând disponibilă pe net, ca să poată fi şi pentru alţii un model despre cum se obţine şi cum se trăieşte decent succesul. Puteţi citi povestea lui în engleză aici şi în română aici.

Un alt vorbitor care m-a lăsat mut de admiraţie cu povestea lui a fost Dumitru Popescu. Un tânăr de 32 de ani. Şi el conduce o echipă iar împreună vor lansa în curând prima rachetă românească în spaţiu. O rachetă construită de un grup de tineri români, din materiale românesti şi fără nici un ajutor din partea guvernului. O dedicare şi o putere de reuşită mult peste ale celor mai mulţi dintre noi. Incredibila lui călătorie spre succes o găsiţi aici şi aici.

Şi alţi vorbitori de vineri ar putea reprezenta oricând ţara noastră la orice conferinţă, de oriunde, pe subiectele lor de referinţă. România are oameni buni. Foarte buni. Însă nu ştim să-i promovăm, să-i transformăm în modele, iar în felul ăsta să fie urmaţi cât mai consecvent de cât mai mulţi.

Din perspectiva asta, munca echipei TED Bucureşti de a scoate în lumina reflectoarelor exemple de urmat devine ea însăşi un exemplu de urmat. Merită şi respect, şi jos pălăria şi orice altă campanie media care caută valori adevărate în ţara asta.

Aceşti tineri nu fac nici guverne în direct, nici preşedinţi pe viaţă, nici interminabile emisiuni politice live care mănâncă inutil viaţa românilor. Dar ei ne pot aduce tuturor dovada că între noi sunt oameni care pot face din România o ţară în care să merite să trăieşti.

Esenţa conversaţiei a apărut în suplimentul ZF de săptămâna aceasta. Redau în continuare fragmentul în care mi-am exprimat opinia:

„DACĂ EXISTĂ NIŞTE BANI, EI TREBUIE ALOCAŢI UNUI PROIECT CARE ESTE PRIORITAR, ŞI ASTFEL CEILALŢI VOR ÎNŢELEGE DE CE NU PRIMESC BANI.”
COSMIN ALEXANDRU, BRANDIVIA

COSMIN ALEXANDRU: Mie dacă îmi lipseşte ceva în momentul ăsta, ca actor mic în economie, îmi lipseşte o listă de priorităţi. Nu înţeleg unde ar trebui să-mi canalizez eforturile şi energia, pentru că nu înţeleg încotro îşi doreşte ţara să obţină nişte avantaje competitive faţă de altele, indiferent dacă e criză sau nu. Criza asta mi se pare un context ca oricare altul. Resimt lipsa unui astfel de plan ca să ştiu cum anume putem deveni toţi mai eficienţi. Nu cred că putem deveni mai eficienţi ca ţară numai cu bănci eficiente. Sesizez în ultima vreme şi mă mir să văd mulţi comercianţi care spun că produsele lor ar fi româneşti, deşi nu sunt. Mie asta mi se pare o oportunitate spectaculoasă pentru noţiunea de brand – că produsele româneşti au o atât de mare valoare în mentalul cumpărătorului, încât omul merită să spună că cele turceşti sau cele greceşti sunt româneşti, de fapt.

ALIZ KOSZA: Asta pentru că cele româneşti lipsesc.

COSMIN ALEXANDRU: Deşi ar trebui să fie la o întindere de mână de noi. Dacă aş fi într-o postură de decizie, asta mi s-ar părea o fabuloasă oportunitate de strategie si de prioritizare. Dacă există cumpărători pentru produse româneşti, aş face în aşa fel încât să încurajez producţia lor.

ANDREEA VOINEA: Ce fel de produse?

COSMIN ALEXANDRU: Cele alimentare, în special, fructele şi legumele.

ALIZ KOSZA: Şi serviciile sunt o oportunitate – serviciile medicale. Francizele pentru segmentul low, de asemenea, sunt o oportunitate fantastică. Sunt multe domenii care ar putea fi finanţate şi încurajate.

COSMIN ALEXANDRU: Sigur, există know-how în alte ţări despre cum o prioritate convenită la nivel naţional poate fi transformată in succes de piaţă. Mi s-ar părea inteligent să putem importa un astfel de model de la oricine a dezvoltat aşa ceva. Şi atunci cred că resursele s-ar alinia în mod eficient către una, două sau trei priorităţi. În momentul ăsta, mi se pare că fiecare trage în altă direcţie.

BUSINESS MAGAZIN: Care a fost strategia după care s-a coordonat Franţa, ca să luăm un exemplu? Credeţi că Franţa a simţit nevoia săi spună francezului cum să producă în ferma lui mai multe ouă sau găini?

TEO PĂDURARU: Am o companie în domeniul alimentar şi mă confrunt cu problema asta zilnic. Ştiaţi că în judeţul Suceava, foarte mare producător de mere, a scăzut producţia de mere cu aproximativ 10.000% pentru că nu se mai găsesc în supermarketuri decât mere poloneze, austriece şi greceşti? Nu mai suntem în stare să producem nici mere? Aş face ceva în Ministerul Agriculturii să încurajeze producţia locală. Aş vrea foarte mult să folosesc produse româneşti, dar n-am şansa, n-am de unde să le iau.

RADU FURNICĂ: Sunt alte aspecte importante, precum educaţia şi sănătatea, despre care nu se vorbeşte. 200.000 de absolvenţi în fiecare an din 296 de universităţi. Ne trebuie nouă 296 de universităţi? Niciuna nu este în primele 1.000 din Europa. Şi noi ne felicităm pentru ce universităţi grozave avem. Ies copiii ăştia din şcoală cu o cunoaştere aprofundată a felului cum trebuie să memoreze, nu cu o cunoaştere despre cum trebuie să rezolve probleme economice, sociale, de toate felurile. O să fim, peste 20 de ani, într-o situaţie mult mai rea decât cea în care suntem acum. De ce nu începem să facem ceva?

MARIUS STĂNCESCU: Pentru că nu sunt bani.

COSMIN ALEXANDRU: Pot să nu fie bani pentru toate, dar dacă sunt bani pentru una e bine, înseamnă prioritizare. E greu să dai câte 100 de lei pentru fiecare, dar dacă dai 500 de lei unuia care merită, e ceva. Din fericire, nu avem bani pentru toate. Dar dacă există totuşi nişte bani, şi refuz să cred că nu există nişte bani, ei trebuie alocaţi unui proiect care este prioritar. Dacă s-ar da bani unui astfel de proiect, atunci restul ar înţelege de ce nu primeşte bani. Acum, toată lumea crede că nu primeşte bani pentru că nu vrea cineva să-i dea. Or, nu despre asta e vorba, pentru că banii nu sunt la discreţia oricui.

MARIUS STĂNCESCU: în 2008 am avut 14.400 de falimente, se preconizează pentru sfârşitul lui 2009 aproximativ 20.000, chiar mai multe. Dacă mergem pe o medie de 20-25.000 pentru următorii 3-4 ani, şi sigur numărul lor nu va începe să se diminueze mai devreme de trei ani de acum înainte, vom ajunge să eliminăm din economie peste
100.000 de firme.

COSMIN ALEXANDRU: Cred că brandurile româneşti vor creşte dacă vor avea acces la bani. Mi se pare foarte greu, dacă băncile vor deveni şi mai prudente decât sunt acum, pentru că brandurile româneşti nu au în spate resurse importante. Eu mă gândeam că băncile ar fi mai interesate să sprijine brandurile româneşti cu mai puţină expunere şi pentru că nu au riscurile pe care le au brandurile mari. Deja pe piaţa brandurilor foarte puţine mai sunt branduri româneşti. Dincolo de asta, la cum mă uit la clienţii mei şi la cum văd piaţa, cred că sfârşitul lui 2009 va fi foarte greu, cred că vara va fi o perioadă foarte grea. Alegerile prezidenţiale vor fi o sursă de disfuncţii serioase în sistemul economic. Efectul negativ de vârf de criză va ţine până la jumătatea anului viitor după care, uşor-uşor, vom începe să mai respirăm.