Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist şi ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcţionează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate şi care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să şi facă promisiuni nelimitate.

Pentru că nu există suficienţi români care să dorească sau să poată să-şi croiască un destin financiar independent de bugetul statului, încrengătura dintre instituţii şi cetăţeni a devenit o enormă tumoră care mănâncă încet şi sigur orice urmă de comportament social sănătos.

Aparatul bugetar s-a umflat peste măsură din simplul motiv că doar în acest fel reprezentanţii locali ai partidelor se pot baza pe un număr suficient de voturi. Nu pot controla decât voturile celor pe care îi asistă, îi angajează sau cărora le pot oferi avantaje conexe cu bugetul statului. Acest mecanism face din România un stat condus, la toate nivelele, împotriva lui însuşi. Acest mecanism obligă orice discurs politic sau mediatic românesc la populism.

Acum se pune problema reducerii aparatului bugetar. Felul în care el a crescut conduce la o singură concluzie. Dacă vor fi eliminaţi angajaţi, nu vor fi eliminaţi cei cu performanţa cea mai slabă, ci doar cei cu relaţiile cele mai slabe. Ministerele, administraţiile, universităţile, spitalele, toate au devenit nişte feude înţesate de cumetrii, rubedenii şi interese care sunt dispuse la orice pentru un singur scop – să-şi prezerve posibilitatea de a lua.

Deşi suntem buni, nici măcar aici nu suntem cei mai buni. Modelul grecesc e doar cu puţin, maximum un an, înaintea noastră. Ne-ar oferi lecţii esenţiale, dacă cineva ar avea interesul sau priceperea să le urmărească. Şi Grecia şi-a perpetuat un stat bazat pe capacitatea de a lua. De a lua de la alte state, adică din bugetul UE, cu precădere. Noi n-am mai apucat luxul ăsta. Am fost atât de concentraţi să luăm de la noi înşine, încât nu ne-am mai putut dezvolta în timp util îndemânarea de a lua şi de la alţii. Dacă o vom dobândi cumva, va fi prea târziu. Cei care au de dat şi ar fi fost dispuşi să dea vor fi învăţat deja lecţia şi nu vor mai da decât celor care vor avea, la rândul lor, ceva de oferit.

Ieşirea din această spirală a nesaţului pare aproape imposibilă. Venim după mai bine de 70 de ani de luat. Cei mai mulţi aşa ne-am născut şi aşa am crescut. Auzim în fiecare zi cum cineva nu ne dă suficient. Parlamentul nu ne dă, partidul nu ne dă, primăria nu ne dă, de la serviciu nu ne dă, familia nu ne dă, vecinii nici atât, în general nimeni nu ne dă cât putem noi să luăm. Singurul lucru, pe care, în folclorul popular, cineva şi-l poate lua singur e lumea-n cap. Asta spune că, dacă pleci, mai ai o şansă. În rest, altcineva trebuie să îţi dea.

Cele mai multe încercări de colaborare cu noi sau între noi de aici eşuează. Ne aşezăm la masă preocupaţi excesiv sau exclusiv de ce am putea lua de la celălalt, nu şi de ce am putea să-i oferim înainte. Ascultăm ca să primim, vorbim ca să cerem. Aşa arată şi „negocierile“ din aceste zile între toată lumea şi stat, aşa vor arăta şi următoarele.

După cum se vede la televizor, preşedinţia şi guvernul sunt împotriva tuturor. De la nou născuţi până la vechi pensionaţi. 70 de ani de luat au ajuns la scadenţă. Ar trebui să dăm, în sfârşit, o dovadă că am învăţat ceva, să dăm de înţeles că nu i-am trăit, totuşi, degeaba. Altminteri, nimeni nu ne va mai putea apăra de noi înşine. O să ne luăm şi ultima şansă la un viitor rezonabil.
(Articol apărut în numărul din 18 mai al Revistei 22)

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile.

Probabil că cel mai frecvent cuvânt care v-a venit in minte cand aţi terminat de citit fraza de mai sus a fost “imposibil”. Posibilul e principala armă de succes a spiritului antreprenorial. România are nevoie în 2010 de un nou val de antreprenoriat. Acela al antreprenorilor trecuţi prin toate fazele capitalismului autohton (srl-ul de apartament, privatizarea şi multinaţionalizarea) care însă vor avea nevoie de asocieri cu antreprenori străini. Principalul motiv pentru care avem nevoie de acest parteneriat nu e nici de ordin financiar, nici al competenţelor, nici al creativităţii. Principalul motiv e unul care ţine de deschidere şi îndrăzneală.

Trăim într-o cultură a lui “nu se poate”. E prima reacţie pe care cei mai mulţi dintre noi o avem cel mai des la auzul unei idei noi, al unui proiect care iese din rând. În experienţa mea de peste 18 ani de lucru cu străinii, asta a fost diferenţa fundamentală. Aici, la o idee nouă, prima reacţie e să ni se explice de ce n-o să meargă. Răspunsurile sunt din categoria: nu se poate, nu acum, nu aici, n-are cine, n-o să vrea nimeni etc.

În cazul străinilor cu care am lucrat, şi am lucrat cu parteneri de nationalităţi diverse, după prezentarea unei idei noi prima reacţie nu viza îngroparea proiectului, ci înţelegerea lui. Nu mi se explica de ce n-o să se poată, ci eram întrebat cum mi-am propus să se poată. Ce vreau să fac, când, cu cine, cu ce resurse, în ce etape, de ce ajutor am nevoie etc. Iar apoi, de cele mai multe ori eram încurajat să dau drumul la treabă. Aşa merge lumea înainte.

Imaginaţia şi inventivitatea noastră nu au limite când trebuie să descoperim motive pentru care nu. Trebuie să învăţăm de undeva cum să folosim resursele astea spectaculoase de creativitate ca să da. E un efort individual, înainte de a fi unul colectiv. Eu îl fac şi pot depune mărturie. E nevoie de exerciţiu mult şi constant. Zilnic. Trebuie ca în mod conştient să îmi reprim înclinaţia instantanee de demolare şi să caut, să creez şi să structurez în mine, iar apoi cu interlocutorul, o cale de construcţie.

Orice strategie, pentru a avea şanse de succes, trebuie să plece de la un concept bun. Adică în primul rând simplu, uşor de înţeles şi de urmat. Nu neapărat uşor de pus în practică dar cel putin uşor de adoptat ca scop. “O ţară de nota 10” poate fi un astfel de concept. Perfectibil, de bună seamă, dar cu un punct de plecare fezabil. Sunt convins că se poate face. Bineînţeles că ne putem restructura societatea, instituţiile şi modul lor de funcţionare şi altfel. Dar avem nevoie de simplitate şi claritate mai mult decât de orice altceva.

O ţară de nota 10 are nevoie de un stat de nota 10 pe care românii să vrea să îl finanţeze şi de care să fie mândri. Spiritul nostru antreprenorial poate crea presiunea necesară iar 2010, anul în care statul va avea nevoie de bani mai mult decât oricând, reprezintă o bună oportunitate. Fac această propunere şi cu gândul la revoluţia de acum 20 de ani. Aş vrea, în memoria celor care şi-au dat atunci viaţa, să facem din România o ţară pentru care sacrificiul lor să fi meritat.

P.S.: Am propus acest concept la “Gala Economia în 2010”, o dezbatere organizată de The Money Channel în 17 decembrie la Palatul Bragadiru. Alături de alţi câţiva oameni de afaceri, am fost invitat să spun la ce mă aştept şi cum cred că ar trebui abordat 2010. Aşa cred că ar trebui abordat, cu multă deschidere şi îndrăzneală.

Probabil că un nume mai potrivit al organizaţiei ar fi Alianţa Profesioniştilor pentru Progres fără Politicieni. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, ori cu ei ori fără ei…

Tema dezbaterii a fost una mai mult decât necesară: “După criză – încotro?”. Perspectivele creionate de mai toţi vorbitorii au fost mai degrabă pesimiste, justificat aş spune. Dincolo de cei din sală, preocupaţi de subiect, politicienii din afara sălii par a avea cu totul alte priorităţi.

Moderatorul întâlnirii a fost Cristian Pârvulescu care a a avut o utilă şi documentată intervenţie despre modele constituţionale europene. Timpul total de o oră şi jumătate a fost prea scurt pentru toţi cei care ar fi vrut să ia cuvântul.

Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România a prezentat un model interesant de predicţie a tipului de societate în care am putea trăi după terminarea acestei crize, model creat la Universitatea Wharton din SUA şi testat în mediul de afaceri românesc.

Bogdan Hossu, liderul organizaţiei sindicale Cartel Alfa nu ştiu despre ce a vorbit pentru că a avut un ritm de neurmărit, care m-a dus cu gândul doar la finalul reclamelor de medicamente (pentruprescripţiişirecomandăriadresaţi-vămediculuisaufarmacistului…).

Gabriel Biriş, de la casa de avocatură Biriş Goran a vorbit foarte la obiect şi bine argumentat despre nişte măsuri fiscale atât de inteligente şi de bun simţ încât nu vor deveni niciodată lege în România.

A mai luat cuvântul o tânără al carei nume din păcate nu l-am reţinut şi care a vorbit despre păsul celor 150 de bursieri pentru şcolarizarea cărora în străinătate statul român a cheltuit 10 milioane de euro. Înţelegerea era ca la finalul studiilor ei să se întoarcă în ţară iar statul să-i angajeze în administraţie. Oamenii şi-au ascuţit minţile şi şi-au tocit coatele pe băncile celor mai renumite universităţi din lume însă aici, mediocrităţile care tocesc toate birourile administrative confiscate politic n-au catadicsit să angajeze nici macar un singur tânăr proaspat instruit la nivel de top.

Finalul prelegerilor i-a aparţinut lui Dan Puric care a vorbit ca de obicei, oarecum împrăştiat şi dezlânat, abuzând de citate ordonate brownian dar, tot ca de obicei, charismatic şi animat de pasiune şi bună credinţă.

Una peste alta, atât apariţia APP cât şi iniţiativa acestei dezbateri sunt de foarte bun augur pentru societatea românească. S-au adunat la un loc elite diverse care ar putea produce împreună un model viabil de stat român al secolului 21. Dacă ar putea produce şi un mecanism de punere în bună practică a modelului, voi fi foarte bucuros să le fiu recunoscător.

“Fără obligaţii şi valori morale împărtăşite şi adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică şi nici măcar economia de piaţă nu vor funcţiona corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi esenţiale pentru viitorul ţării, ies la suprafaţă, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acţiunilor principalilor actori din spaţiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalţi şi puterea asupra celorlalţi.

Ce se vede în spaţiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spaţiul privat.

Recent, un prieten mi-a povestit o întâmplare la care a fost martor. Băiatul lui de 4 ani se juca cu alţi doi copii, doi fraţi, unul de 5 şi unul de 9 ani. La un moment dat, cel de 9 nu dorea să-i dea o jucărie fratelui lui mai mic, deşi acesta insista. Văzând că insistă în continuare, l-a întrebat: „ce eşti: fraier sau şmecher?“. Cel mic, probabil prin prisma experienţelor anterioare, a răspuns: „fraier“. La care cel mare a decretat triumfător: „atunci, jucăria rămâne la şmecher“.

Ăsta e sistemul de valori pe care se bazează, la noi, negocierea publică a intereselor fiecărei categorii profesionale, incluzând aici şi politicienii. Fiecare încearcă să-şi prezerve cât mai multe avantaje materiale pe care să le obţină de la ceilalţi. Pentru că bugetul este, în ultimă instanţă, format, într-o măsură incomparabil mai mare, din contribuţiile altora decât ale oricăruia dintre noi.

După 20 de ani de capitalism autohton însăilat după ureche, principala sursă de venit pentru majoritatea populaţiei României a rămas tot statul. Principala speranţă e tot el, principalul vinovat, tot el. Statul ar trebui să nu ia de la nimeni nimic şi să dea tuturor cât mai mult. Statul e fraierul, iar fiecare dintre noi suntem mult, mult mai şmecheri decât el.

Deocamdată, statul se împrumută masiv ca să susţină jocul ăsta periculos şmecher-fraier. Deoarece statul, nedorind să stea pe locul fraierului, s-a gândit să-l cedeze altora de la care să-şi finanţeze impotenţa. Cât o să mai dureze? Mult. Pentru că, atunci când ia bani de la unii ca să îi dea altora, statul român rămâne tot eternul fraier, de pe seama căruia organismele financiare internaţionale au numai de câştigat.

Deşi e ţara mea şi aş da orice să mă înşel, cred că România nu are nici o şansă să însemne ceva, pentru români şi pentru străini, dacă nu reuşim să clarificăm cumva scara valorilor în virtutea căreia trăim unii cu alţii. Avem acum o scară în virtutea sau mai bine zis în viciul căreia trăim fiecare pentru el. N-o să ţină. Adică n-o să ne ţină pe toţi.

Asta e o scară în care cei care vor să urce mai sus trebuie să îi calce în picioare pe ceilalţi. E ceea ce mi se pare că se întâmplă cu coeficienţii de salarizare. Fiecărei categorii profesionale i se pare că are tot dreptul să fie cu o treaptă mai sus decât celelalte. Că are dreptul la mai multe privilegii. E un nonsens.

Statul român îşi gândeşte menirea complet eronat. El încearcă cu disperare să mulţumească pe oricine îi cere ceva. Rolul statului nu e ăsta. Rolul statului nu e să facă din ce în ce mai mulţi oameni dependenţi de el, ci să ajute din ce în ce mai mulţi oameni să nu mai aibă de-a face cu el.

Rolul statului faţă de cetăţeni seamănă cu acela al unui părinte responsabil: menirea lui e să-şi formeze copiii pentru a trăi autonom, pentru a-şi putea câştiga singuri pâinea şi a putea intra în relaţii reciproc avantajoase cu cei din jur.

Statul român de azi are un copil de 20 de ani căruia nu poate renunţa să-i dea de mâncat, de băut, de locuit şi bani de buzunar în fiecare lună. Copilul, pentru că aşa a fost obişnuit, nu vrea în ruptul capului să renunţe la avantaje, ba chiar îşi ameninţă părintele că îl încuie în casă dacă nu-şi bagă minţile în cap.

Cred că majoritatea celor care pleacă din ţara asta caută în altă parte un stat mai responsabil. Care să semene cu un părinte echilibrat, care te ajută, dar te şi împinge să reuşeşti singur, care are grijă de tine, dar te şi încurajează să ai grijă de alţii, care îţi cere să fii corect, dar este corect cu tine.

Legile educaţiei şi salarizării unice nu au nicio şansă, atâta vreme cât legea bunei creşteri e încă în dezbatere în Marea Adunare Naţională.