Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Lupta crâncenă care se dă acum nu e pentru 25% din salariile bugetarilor, ci pentru 100% din supravieţuirea noastră. România a încetat să fie un stat modern odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Venirea comuniştilor la putere a însemnat nu doar decuplarea de la mecanismele economiei de piaţă, singurele capabile să producă bunăstare pe termen lung. Decimarea fizică a elitelor României a însemnat înlocuirea unei clase sociale care fusese educată temeinic să dea înapoi societăţii cu o adunătură de parveniţi lipsiţi de scrupule, al căror unic scop era să ia. Prin orice mijloace, cu orice preţ, să ia totul de la cei care aveau.

Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist şi ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcţionează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate şi care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să şi facă promisiuni nelimitate. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 22 decembrie al Revistei 22)
Statul român, în accepţiunea lui de aparat administrativ, a demonstrat în ultimele două decenii că materia în care a dovedit cea mai consecventă performanţă este aceea de a ne complica vieţile. Mai întotdeauna în regim de urgenţă, în regimul ordonanţelor de urgenţă. Din ce în ce mai multe legi, norme de aplicare ce se bat cap în cap, instituţii care se suprapun şi se contrazic, structuri parazitare, reglementări stufoase şi ambigue. Un întreg hăţiş pe care statul l-a creat într-un fel în care un cetăţean sau o firmă să nu se poată descurca decât apelând mereu la stat. Un sistem în care statul nu consumă resurse în primul rând pentru subiecţii lui, ci mai ales pentru funcţionarii lui, pentru propria perpetuare şi extindere. E un cerc vicios care trebuie rupt.

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile. Read the rest of this entry →

Ieri am participat în Aula Magna a Academiei Române la o dezbatere a Alianţei Profesioniştilor pentru Progres unde singurul politician român care a fost prezent şi a vorbit a fost senatorul UDMR Laszlo Gyerko. Asta spune cam tot despre preocuparea politicienilor români neaoşi pentru profesionalism şi progres. Şi motivează indirect şi brusca lor admiraţie faţă de Klaus Johannis.

Probabil că un nume mai potrivit al organizaţiei ar fi Alianţa Profesioniştilor pentru Progres fără Politicieni. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, ori cu ei ori fără ei…

Tema dezbaterii a fost una mai mult decât necesară: “După criză – încotro?”. Perspectivele creionate de mai toţi vorbitorii au fost mai degrabă pesimiste, justificat aş spune. Dincolo de cei din sală, preocupaţi de subiect, politicienii din afara sălii par a avea cu totul alte priorităţi. Read the rest of this entry →

(articol apărut în numărul din 15 septembrie al Revistei 22)

“Fără obligaţii şi valori morale împărtăşite şi adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică şi nici măcar economia de piaţă nu vor funcţiona corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi esenţiale pentru viitorul ţării, ies la suprafaţă, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acţiunilor principalilor actori din spaţiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalţi şi puterea asupra celorlalţi.

Ce se vede în spaţiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spaţiul privat. Read the rest of this entry →