Aş fi vrut ca menirea asta să fie valabilă pentru tot ce citesc şi aud. În fond, cuvintele sunt felul oamenilor de a avea sens. Şi totuşi, cantitatea de inepţii care se spun şi se scriu zilnic în spaţiul public a devenit descumpănitoare. Faptul că majoritatea celor pe care îi cunosc au ajuns să prefere emisiunile cu animale din mijlocul naturii în locul talk-show-urilor televizate din mijlocul Bucureştiului e un motiv de îngrijorare.

Pe măsură ce spaţiul public e acaparat de oameni care citesc cărţi din ce în ce mai puţine sau mai proaste, raţiunea cuvintelor lor se schimbă: încet-încet, ele îşi pierd rostul de a aduce împreună, de a apropia şi devin felul de a ne separa. De cine sau ce nu ne place. Una dintre consecinţe e şi aceea că oamenii care s-au pregătit temeinic întru mânuirea cu talent a cuvintelor şi a ideilor îşi văd locul şi publicul subţiindu-se.

Se îngroaşă, în schimb, locul şi publicul celor care nu s-au pregătit temeinic pentru mai nimic. Am asistat recent la o predică a unuia dintre cei mai importanţi preoţi dintr-un oraş de provincie, viitoare capitală de megajudeţ. Un om care s-a vrut model pentru enoriaşii lui vreme de peste 30 de ani. Din păcate, s-ar putea să fi şi fost. Timp de un sfert de oră, deşi a început nenumărate, n-a putut duce la bun sfârşit nicio idee cu cap şi coadă. Adesea, subiectul şi predicatul erau într-o vădită nepotrivire de caracter. După predică, ne-a mărturisit într-un cerc restrâns că a scris şi cărţi. Apoi ne-a povestit din experienţele lui de viaţă, născătoare de pilde. Una dintre ele se petrecuse în sudul Italiei. A terminat povestea cu un citat: „Video Napoli e poi mori!“.

Când laşi în viaţă prea mult loc pentru video şi audio, poţi să „muori“ fără să „vedi“ lumea de sus. De acolo de unde te pot duce doar lectura consecventă, tihnită şi reflecţia autentică asociată ei.

Avem nevoie de intelectuali adevăraţi în spaţiul public, nu pentru că ei s-ar pricepe la politică, la administraţie sau la infrastructură, cum anapoda li se cere, ci pentru că doar ei ne pot feri de alergătura transpirată în cerc. În cercul strâmt al lucrurilor pe care le vedem în fiecare zi şi dincolo de care ni se pare că nu mai există nimic relevant sau demn de preţuit.

Constantin Noica scria într-un eseu apărut în 1940 că „o civilizaţie nu e reprezentată numai de ce are ea, ci şi de ceea ce este ea. Felul de a fiinţa al spiritului îl apără de foc şi robie – sau atunci spiritul nu mai e viu“. Felul nostru românesc de a fiinţa e azi tot mai puţin viu pentru că e din ce în ce mai înrobit de agramaţi, farisei şi politruci, care stau foarte bine la secţiunea a avea şi foarte prost la capitolul a fi.

Avem nevoie de intelectuali adevăraţi în spaţiul public şi pentru că avem mare nevoie de publicul lor. Dacă cei care citesc doar extrase de cont vor spori pentru că sunt adulaţi de cei care citesc doar subtitrările la filme, cărţile vor rămâne cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Iar atunci când câinele de pază al democraţiei va fi cedat locul şacalilor de pază ai oligarhiei, am ieşit toţi din cărţi.

Lecturile nu ne scutesc de greşeli, dar ne ajută să le acceptăm şi să învăţăm din ele. Ne aşază la locul nostru şi ne îndeamnă să dăm din aripi cu îndrăzneală şi cu modestie totodată. Ne construiesc o scară a valorilor şi a mizelor care include şi perspectiva celor care au zburat până la noi. Traiul în prezentul continuu are neajunsurile lui. Când alegem să nu mai zburăm pe aripile cărţilor de mai demult, ci doar să navigăm pe paginile Internetului cotidian, ni se pare că totul a apărut ieri şi trebuie făcut până mâine. Nerăbdarea, frustrarea, iar apoi isteria şi deznădejdea ne confiscă gândurile, cuvintele şi ajung să devină singurul fel în care mai putem comunica.

Avem nevoie de intelectuali în spaţiul public ca să ne putem citi mai bine unii pe alţii, ca să putem înţelege mai bine ce vrem să spunem şi ce reuşim să spunem. Ca să înlocuim plescăitul televizat dintre două interjecţii cu fâlfâitul lecturat între două reflecţii. Am începe să trăim mai bine, aşa, printre rânduri.
(Editorial apărut în numărul din 21 iunie al Revistei 22)

N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.

Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.

Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun.

Ne uităm cu admiraţie la culturile mari şi la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare şi în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puţini.

L-am întrebat pe Andrei Pleşu, după conferinţă, cum s-ar putea îmbunătăţi abilităţile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem şi nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm şi pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politeţe, interes faţă de celălalt, generozitate, dorinţa de a asculta şi de a împărtăşi. I-am vorbit însă şi de latura educaţională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare şi pentru sine, şi pentru ceilalţi.

Cultura educaţiei din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aş zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalităţi, a propriilor gânduri, emoţii sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relaţia vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el şi cu propriile înţelesuri.

Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eşafod destinat să-i elimine originalitatea şi creativitatea. Şi să construiască în loc un spaţiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului şi cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creaţia sa, şi publicul larg va rămâne singur, fără ea.

Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva şi în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul şi în întâlniri faţă în faţă, nu doar în paginile cărţilor. Ar fi o bună investiţie, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Acelaşi lucru ar putea ajuta şi alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecţi etc.

S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai uşor de răspândit şi de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuşi un multiplicator de cultură în măsura în care ar înţelege mai mult şi ar putea povesti altora mai multe despre asta.

Puţine lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care ştie să deschidă o poartă şi să însoţească pe un drum nou. Am văzut asta şi în zâmbetele, privirile şi încântarea auditorilor lui Andrei Pleşu. Aşa aş vrea să învăţăm să ne bucurăm de cultura noastră şi de creatorii ei.
(Aticol apărut în numărul din 16 februarie al Revistei 22)

S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.