Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)

Deşi e cel mai “reformat” din România ultimilor 20 de ani, domeniul educaţiei a demonstrat că e incapabil de o reformă care să producă şi altceva în afară de costuri, confuzie şi corupţie. Fără un sistem de educaţie performant, ancorat în lumea de azi, n-avem nici o şansă la vreun loc notabil în lumea de mâine.

Dat fiind faptul că nici o soluţie din interiorul sistemului n-a funcţionat, cred că e momentul să ne punem speranţele în una din afara lui – voucherele de educaţie. Ele presupun schimbarea modului de finanţare a educaţiei în România de la finanţarea instituţiilor de învăţământ superior la finanţarea absolvenţilor de liceu care sunt admişi la o facultate, privată sau de stat. Fiecare student îşi duce partea de subvenţie de la stat către facultatea care îl convinge şi îl acceptă.

În acest fel s-ar crea o piaţă a educaţiei academice, o concurenţă şi o diferenţiere pe bază de valoare. Vor fi mai bine finanţate facultăţile care vor şti să ofere ceva util studenţilor. Vor dispărea facultaţile care acum consumă resurse doar pentru propria perpetuare. Vor fi mai bine plătiţi profesorii care îi vor putea învăţa pe studenţi ceva care merită învăţat. Îşi vor găsi altceva de lucru profesorii care încă dictează cursuri ce nu mai valoreaza nici cât hârtia pe care sunt scrise.

Facultăţile vor fi obligate de piaţă să producă şi să comunice rezultate convingătoare. Vor trebui să intre în proiecte de cooperare cu entităţile economice, administrative sau culturale sau de specialitate în care studenţii vor dori să-şi găsească de lucru după absolvire. Vor învăţa să atragă resurse din mediul privat pentru a finanţa, pe de o parte o programă solidă iar pe de altă parte proiecte de cercetare academică utile.

Nu în ultimul rând, cel puţin facultăţile cu profil economic, vor avea interesul să coopteze ca profesori permanenţi sau invitaţi, oameni care chiar ştiu cum merg lucrurile în lumea afacerilor de azi. Care pot spune studenţilor cum va fi în lumea reală, nu cum scrie în cărţi că ar trebui să fie în lumea reală. Care pot insufla tinerilor un spirit antreprenorial fără de care succesul va fi întârziat şi subţire. Care pot ajuta studenţii să îşi aleagă mai repede şi mai corect un început de carieră.

Sistemul voucherelor funcţionează, la nivele şi proporţii diferite în mai multe ţări ale lumii (SUA, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Suedia, Olanda). Nu văd de ce la noi n-ar fi mai bun decât ce avem acum. Nici n-ar fi prea greu. Ar fi într-adevăr greu de impus unui sistem anacronic, care e dispus la orice pentru a-şi apăra şansa la supravieţuire. Dar cred că lupta merită dată. Şi dacă ar fi câştigată, poate am învăţa din ea şi cum să extindem cel mai bine modelul la licee, şcoli şi grădiniţe. Pentru ca la facultăţi să nu mai ajungă studenţi care nu ştiu să vorbească, să scrie sau să gândească.

E o relaţie directă. Pentru a-şi dori să fie mai bun, un profesor are nevoie de studenţi care să poată aprecia asta. Şi de studenţi care să poată folosi asta. Cu o masă de studenţi care intră în facultăţi din ce în ce mai slab pregătiţi şi mai demotivaţi, chiar şi misiunea celor mai buni profesori e din ce în ce mai grea.

Voucherele ar putea împinge la dinamism şi adaptare un domeniu încremenit în proiect, din păcate într-un proiect caduc şi ineficient. Ar putea crea responsabilizarea atât a universităţii cât şi a studentului, pentru că amândoi vor avea ceva de oferit şi ceva de primit. În plus, ar putea crea şi ceva ce azi nu prea mai există: relaţia afectivă a studentului cu facultatea şi cu profesorii lui. Bucuria şi mândria de a fi absolvit o anume facultate, de a fi avut un anume profesor. Şi poate dorinţa de a menţine legătura şi după abslovire, pentru a îi ajuta şi pe cei care vin după el.

Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.

Esenţa conversaţiei a apărut în suplimentul ZF de săptămâna aceasta. Redau în continuare fragmentul în care mi-am exprimat opinia:

„DACĂ EXISTĂ NIŞTE BANI, EI TREBUIE ALOCAŢI UNUI PROIECT CARE ESTE PRIORITAR, ŞI ASTFEL CEILALŢI VOR ÎNŢELEGE DE CE NU PRIMESC BANI.”
COSMIN ALEXANDRU, BRANDIVIA

COSMIN ALEXANDRU: Mie dacă îmi lipseşte ceva în momentul ăsta, ca actor mic în economie, îmi lipseşte o listă de priorităţi. Nu înţeleg unde ar trebui să-mi canalizez eforturile şi energia, pentru că nu înţeleg încotro îşi doreşte ţara să obţină nişte avantaje competitive faţă de altele, indiferent dacă e criză sau nu. Criza asta mi se pare un context ca oricare altul. Resimt lipsa unui astfel de plan ca să ştiu cum anume putem deveni toţi mai eficienţi. Nu cred că putem deveni mai eficienţi ca ţară numai cu bănci eficiente. Sesizez în ultima vreme şi mă mir să văd mulţi comercianţi care spun că produsele lor ar fi româneşti, deşi nu sunt. Mie asta mi se pare o oportunitate spectaculoasă pentru noţiunea de brand – că produsele româneşti au o atât de mare valoare în mentalul cumpărătorului, încât omul merită să spună că cele turceşti sau cele greceşti sunt româneşti, de fapt.

ALIZ KOSZA: Asta pentru că cele româneşti lipsesc.

COSMIN ALEXANDRU: Deşi ar trebui să fie la o întindere de mână de noi. Dacă aş fi într-o postură de decizie, asta mi s-ar părea o fabuloasă oportunitate de strategie si de prioritizare. Dacă există cumpărători pentru produse româneşti, aş face în aşa fel încât să încurajez producţia lor.

ANDREEA VOINEA: Ce fel de produse?

COSMIN ALEXANDRU: Cele alimentare, în special, fructele şi legumele.

ALIZ KOSZA: Şi serviciile sunt o oportunitate – serviciile medicale. Francizele pentru segmentul low, de asemenea, sunt o oportunitate fantastică. Sunt multe domenii care ar putea fi finanţate şi încurajate.

COSMIN ALEXANDRU: Sigur, există know-how în alte ţări despre cum o prioritate convenită la nivel naţional poate fi transformată in succes de piaţă. Mi s-ar părea inteligent să putem importa un astfel de model de la oricine a dezvoltat aşa ceva. Şi atunci cred că resursele s-ar alinia în mod eficient către una, două sau trei priorităţi. În momentul ăsta, mi se pare că fiecare trage în altă direcţie.

BUSINESS MAGAZIN: Care a fost strategia după care s-a coordonat Franţa, ca să luăm un exemplu? Credeţi că Franţa a simţit nevoia săi spună francezului cum să producă în ferma lui mai multe ouă sau găini?

TEO PĂDURARU: Am o companie în domeniul alimentar şi mă confrunt cu problema asta zilnic. Ştiaţi că în judeţul Suceava, foarte mare producător de mere, a scăzut producţia de mere cu aproximativ 10.000% pentru că nu se mai găsesc în supermarketuri decât mere poloneze, austriece şi greceşti? Nu mai suntem în stare să producem nici mere? Aş face ceva în Ministerul Agriculturii să încurajeze producţia locală. Aş vrea foarte mult să folosesc produse româneşti, dar n-am şansa, n-am de unde să le iau.

RADU FURNICĂ: Sunt alte aspecte importante, precum educaţia şi sănătatea, despre care nu se vorbeşte. 200.000 de absolvenţi în fiecare an din 296 de universităţi. Ne trebuie nouă 296 de universităţi? Niciuna nu este în primele 1.000 din Europa. Şi noi ne felicităm pentru ce universităţi grozave avem. Ies copiii ăştia din şcoală cu o cunoaştere aprofundată a felului cum trebuie să memoreze, nu cu o cunoaştere despre cum trebuie să rezolve probleme economice, sociale, de toate felurile. O să fim, peste 20 de ani, într-o situaţie mult mai rea decât cea în care suntem acum. De ce nu începem să facem ceva?

MARIUS STĂNCESCU: Pentru că nu sunt bani.

COSMIN ALEXANDRU: Pot să nu fie bani pentru toate, dar dacă sunt bani pentru una e bine, înseamnă prioritizare. E greu să dai câte 100 de lei pentru fiecare, dar dacă dai 500 de lei unuia care merită, e ceva. Din fericire, nu avem bani pentru toate. Dar dacă există totuşi nişte bani, şi refuz să cred că nu există nişte bani, ei trebuie alocaţi unui proiect care este prioritar. Dacă s-ar da bani unui astfel de proiect, atunci restul ar înţelege de ce nu primeşte bani. Acum, toată lumea crede că nu primeşte bani pentru că nu vrea cineva să-i dea. Or, nu despre asta e vorba, pentru că banii nu sunt la discreţia oricui.

MARIUS STĂNCESCU: în 2008 am avut 14.400 de falimente, se preconizează pentru sfârşitul lui 2009 aproximativ 20.000, chiar mai multe. Dacă mergem pe o medie de 20-25.000 pentru următorii 3-4 ani, şi sigur numărul lor nu va începe să se diminueze mai devreme de trei ani de acum înainte, vom ajunge să eliminăm din economie peste
100.000 de firme.

COSMIN ALEXANDRU: Cred că brandurile româneşti vor creşte dacă vor avea acces la bani. Mi se pare foarte greu, dacă băncile vor deveni şi mai prudente decât sunt acum, pentru că brandurile româneşti nu au în spate resurse importante. Eu mă gândeam că băncile ar fi mai interesate să sprijine brandurile româneşti cu mai puţină expunere şi pentru că nu au riscurile pe care le au brandurile mari. Deja pe piaţa brandurilor foarte puţine mai sunt branduri româneşti. Dincolo de asta, la cum mă uit la clienţii mei şi la cum văd piaţa, cred că sfârşitul lui 2009 va fi foarte greu, cred că vara va fi o perioadă foarte grea. Alegerile prezidenţiale vor fi o sursă de disfuncţii serioase în sistemul economic. Efectul negativ de vârf de criză va ţine până la jumătatea anului viitor după care, uşor-uşor, vom începe să mai respirăm.

Puţin după acest episod am ajuns pentru prima dată la Târgul Ţăranului. M-am apropiat de un vânzător care vindea borcane cu dulceaţă de nuci verzi. Întreb, păţit, de unde sunt nucile. “De la Nucet.” îmi răspunde zâmbind. Yeah, right, şi eu m-am născut în Codrii Cosminului. Întreb din nou: “Şi totuşi, de unde sunt?” Îmi zâmbeşte iar, cald, “de la Nucet” şi îmi explică unde e Nucetul, lângă Sibiu, şi cu ce se ocupă. Cumpăr şi descopăr acasă, pe borcan, că e produs de familia Cioran, din Nucet, cu mobil şi pagină de internet.

De atunci, în fiecare sâmbătă sau duminică îmi fac piaţa de la Târgul Ţăranului. După ce am mâncat de acolo dulceaţă, mezeluri, brânzeturi şi alte bunătăţuri făcute în casă sau în firme mici, locale, româneşti, nu mai am cum să cumpăr aşa ceva de la vreun supermarket. E ca şi cum m-aş târî după ce am învăţat să merg.

Ne aflăm în ceea ce se numeşte, în termeni economici, o oportunitate de piaţă. În virtutea ei putem să minţim sau să muncim. Există în mintea multor consumatori români un brand generic al produselor alimentare – “româneşti”. Pentru care unii sunt dispuşi să şi plătească un preţ suplimentar. Ne aflăm, în acelaţi timp, într-o tipic românească incapacitate de a exploata această mare oportunitate. Legumele şi fructele româneşti lipsesc sau sunt sever minoritare pe rafturile supermarket-urilor, pe tarabele pieţelor sau chiar pe marginea drumurilor (DN 1, pe secţiunea Bucureşti – Ploieşti duduie de legume şi fructe din import).

Această discrepanţă ar putea fi un indiciu important pentru un guvern interesat de soluţii economice la criza actuală care să creeze avantaje şi mult timp după ce criza va fi trecut. Dacă trăim într-o economie de piaţă liberă şi există cerere dar nu există ofertă suficientă, înseamnă că undeva, în mod artificial, ea e sugrumată. Undeva, pe lanţul de producţie sau de distribuţie, produsele româneşti şi producătorii lor au parte de un blocaj.

Ca guvernant interesat de venituri la buget m-ar preocupa în cel mai inalt grad ce ar trebui să fac pentru a elimina acest blocaj. Aş avea atunci de colectat mai mult tva, mai multe impozite din salariile aferente locurilor de muncă nou create în agricultură şi în industriile conexe. Poate chiar aş beneficia de un aport de valută din exporturi.

Deloc de neglijat, aş putea capacita fonduri europene şi aş încuraja crearea unei clase de agro-antrepenori de care România are nevoie cel puţin în egală măsură ca de tinichigii şi filosofi. Pentru că şi unii şi alţii, ca să-şi facă treaba bine, au nevoie de sănătate şi bun gust.

Dacă e ceva ce mie mi-a atras în primul rând atenţia la mulţi români pe care i-am întâlnit în călătoriile în străinătate, prin hoteluri, aeroporturi sau avioane, e lipsa de bun simţ. Practic, lipsa bunului simţ al spaţiului public.
Se purtau în spaţiul public de parcă ar fi fost singuri: se strigau cât îi ţineau corzile vocale, se băgau în faţă, se îmbranceau între ei şi îi imbrânceau şi pe alţii, plescăiau, se scobeau în toate orificiile aflate la vedere, într-un cuvânt se comportau ca şi cum nimeni altcineva nu mai exista şi nu ar fi putut fi deranjat de gesturile lor. În totală contradicţie cu oamenii locului – mai pe toate meridianele pe care am călătorit – care tratează spaţiul public şi pe cei aflaţi acolo cu un respect care ar trebui să oblige orice om civilizat la reciprocitate.

Problema cea ma dificilă cu lipsa asta de bun simţ e că nu poate fi auto-depistată. Nici o persoană lipsită de bun simţ nu se poate uita în oglindă şi recunoaşte că e nesimţită. Ai nevoie de bun simţ ca să iţi dai seama când nu-l ai.

Şi atunci de unde şi cum să apară o soluţie, alta decât depărtarea maximă de problemă?