Am putea considera că e doar o eroare de poziţionare. Am mai putea gândi că, de fapt, e doar un exerciţiu mimetic: candidaţii au intuit sau au aflat că asta e ce îşi doresc cel mai mult românii de la un politician şi atunci au riscat o ofertă. Dincolo însă de motivele lor, eu m-aş apleca puţin asupra consecinţelor.

Bunul simţ e ultima redută dintr-o serie de cuvinte pe care clasa noastră politică postdecembristă le-a golit de semnificaţii, continuând o lungă tradiţie predecembristă. Comuniştii ne confiscaseră conţinutul unor cuvinte precum muncă, progres, plan, academician, raport, dezvoltare etc. Unele am reuşit să le mai recuperăm, altele nu.

După decembrie 1989, primul cuvânt care a căzut la datorie a fost chiar „revoluţie“. În curând vom aniversa 20 de ani de la un eveniment mai degrabă ambiguu. Ştim că el a determinat o trecere, însă nu ne e clar deloc, cel puţin unora dintre noi, cine a făcut această trecere, cum şi de ce.

A urmat cuvântul „schimbare“. Schimbarea care de fapt nu schimbă nimic ne-a marcat atât de tare începutul anilor ‘90 încât acum pare mai degrabă deplasat să propui o schimbare în plan politic. Înţelesul sintagmei „pleacă ai noştri, vin ai noştri“ s-a insinuat în cuvântul „schimbare“ până când l-a secătuit de orice putere.

Cuvântul de pe urma căruia am pierdut însă toţi încontinuu a fost „reformă“. Gândiţi-vă cam cu ce cuvinte ar fi întâmpinat cineva dacă ar ieşi acum public să propună o reformă a, să zicem, învăţământului românesc. „Băi, ne laşi…?!“ ar fi, probabil, reacţia cea mai la îndemână. Reforma a fost, până la această campanie prezidenţială, cuvântul cel mai vitregit. Însăşi reforma ar trebui reformată, pentru a reveni în formă şi a mai putea însemna vreodată ceva.

Apoi le-a venit rândul unor cuvinte ce păreau mai în siguranţă. Primul care îmi vine în minte e „strategie“. El a fost atacat din două părţi. O dată dinspre lumea poltică, unde a fost echivalat cu o lungă înşiruire de vorbe goale. Am citit câteva strategii guvernamentale şi nu sunt nimic mai mult de atât. După ce parcurgi un astfel de document, nu mai vrei să faci, să citeşti sau să aplici în viaţa ta o strategie.

Celălalt atac a venit din lumea sportului. Cea mai răspândită utilizare a cuvântului e în sintagma „meciuri strategice“. Adică într-un loc în care cuvântul este eliminat subit la masa verde, cu toate înţelesurile lui originale, pozitive.

Ultimul asalt la adresa cuvintelor noastre e potenţial letal. Dacă nu vom mai înţelege ce înseamnă respect şi bun-simţ, nu vom mai înţelege nimic. Pentru că nu ne vom mai înţelege între noi. Dacă pentru copiii noştri reperele de bun-simţ vor fi Traian Băsescu şi Crin Antonescu, Adi Minune va deveni un muzician, Dan Diaconescu un intelectual, iar Gigi Becali un politician. Doar că România nu va mai fi o ţară, ci un circ în aer liber pentru care casele de bilete vor fi amplasate la Nădlac şi la Otopeni.

În 2004, „Conspiraţia bunului simţ“ a fost deviza sub care partidul Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR a participat la alegeri. Am vrut să provocăm o revoluţie a bunului simţ. Am primit atunci câteva zeci de mii de voturi. A rămas o conspiraţie.

După multe alte sacrificii, câţiva prezidenţiabili ne cer acum să sacrificăm şi ultimele cuvinte care ne-ar mai fi putut salva. Le vor plimba prin ţară legate cu fulare de cuvintele „promisiune“ şi „viitor“ şi ne vor cere votul. Vor mai pune greutate pe cuvintele lor cu găleţi, tricouri, şepci, pixuri, mici şi beri. Chestii româneşti, tradiţionale.

„The problem with common sense is that it is not so common.“ Citatul ăsta are sens doar în engleză şi, din păcate pentru noi, din ce în ce mai multe cuvinte îşi păstrează sensul doar în engleză.

Aşa ceva eu am întâlnit foarte rar. Mult mai des întâlnesc oameni care au concluziile la ei şi care nu pierd nicio ocazie să le împrăştie în jur, de-a gata, pe aproape orice subiect se iveşte în cale. Am fost aşa, am crescut aşa, ştiu cum e. Am vrut să mă schimb şi într-o măsură am reuşit. Acum mă pot bucura de bogăţia interioară a celor din jurul meu. Exerciţiul punerii de sine în dubiu nu e uşor deloc. Exerciţiul punerii celuilalt înainte e încă şi mai greu. Dar merită.

Un astfel de efort e contra-cultural. Suntem educaţi să avem certitudini, să avem dreptate, să avem prioritate. Nu suntem educaţi să fim curioşi. Autentic curioşi. Să avem minima curiozitate dacă nu cumva, altcineva are o opinie, o informaţie, un fel de-a privi lucrurile cu care am putea construi ceva mult mai bun sau mai frumos decât cu propriile noastre certitudini imuabile. Adică să păşim din cerc în spirală.

Pasul în afară sau în sus mai e greu şi din alt motiv. Nu prea îmi vine să pun întrebări dacă cel mai mult îmi place să mă aud vorbind. Când pun o intrebare la care aştept un răspuns, trebuie nu doar să tac din gură, trebuie să tac şi din cap. Adică să nu vorbesc cu mine şi să nu îmi pregătesc ce voi spune când cel din faţa mea va termina de vorbit. Eu am asistat în câteva rânduri la astfel de dialoguri aproape hazlii, în care fiecare profita de vorbirea celuilalt ca să-şi compună în minte exclusiv continuarea propriei fraze sau idei. Stilistic, un dialog al surzilor. Practic, o inutilă pierdere de timp. Interacţiuni care încep de nicăieri şi se termină tot acolo.

Ca să dau viaţă unei relaţii, profesionale sau personale, e nevoie să o încarc şi cu dorinţa de a afla, nu doar cu aceea de a fi aflat.
Relaţia cu un superior (fie el profesor, manager sau mentor) e una dintre cele mai importante din viaţa cuiva. Poţi învăţa de frica cuiva dar mult mai bine poţi să înveţi de dragul cuiva, de dragul curiozităţii lui despre tine.

E greu să înlocuim tentaţia de a răspunde cu obiceiul de a întreba. Însă o întreagă lume, altminteri de neatins, se deschide dacă reuşim. Lumea tuturor posibilităţilor pe care întrebările le deschid iar răspunsurile le omit.

Unde am fi ajuns oare, fiecare dintre noi, dacă cineva, la momentul potrivit, ne-ar fi pus nişte întrebări în loc să ne dea nişte răspunsuri? Ca sa putem afla răspunsurile noastre în loc de răspunsurile altora.