Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile.

Probabil că cel mai frecvent cuvânt care v-a venit in minte cand aţi terminat de citit fraza de mai sus a fost “imposibil”. Posibilul e principala armă de succes a spiritului antreprenorial. România are nevoie în 2010 de un nou val de antreprenoriat. Acela al antreprenorilor trecuţi prin toate fazele capitalismului autohton (srl-ul de apartament, privatizarea şi multinaţionalizarea) care însă vor avea nevoie de asocieri cu antreprenori străini. Principalul motiv pentru care avem nevoie de acest parteneriat nu e nici de ordin financiar, nici al competenţelor, nici al creativităţii. Principalul motiv e unul care ţine de deschidere şi îndrăzneală.

Trăim într-o cultură a lui “nu se poate”. E prima reacţie pe care cei mai mulţi dintre noi o avem cel mai des la auzul unei idei noi, al unui proiect care iese din rând. În experienţa mea de peste 18 ani de lucru cu străinii, asta a fost diferenţa fundamentală. Aici, la o idee nouă, prima reacţie e să ni se explice de ce n-o să meargă. Răspunsurile sunt din categoria: nu se poate, nu acum, nu aici, n-are cine, n-o să vrea nimeni etc.

În cazul străinilor cu care am lucrat, şi am lucrat cu parteneri de nationalităţi diverse, după prezentarea unei idei noi prima reacţie nu viza îngroparea proiectului, ci înţelegerea lui. Nu mi se explica de ce n-o să se poată, ci eram întrebat cum mi-am propus să se poată. Ce vreau să fac, când, cu cine, cu ce resurse, în ce etape, de ce ajutor am nevoie etc. Iar apoi, de cele mai multe ori eram încurajat să dau drumul la treabă. Aşa merge lumea înainte.

Imaginaţia şi inventivitatea noastră nu au limite când trebuie să descoperim motive pentru care nu. Trebuie să învăţăm de undeva cum să folosim resursele astea spectaculoase de creativitate ca să da. E un efort individual, înainte de a fi unul colectiv. Eu îl fac şi pot depune mărturie. E nevoie de exerciţiu mult şi constant. Zilnic. Trebuie ca în mod conştient să îmi reprim înclinaţia instantanee de demolare şi să caut, să creez şi să structurez în mine, iar apoi cu interlocutorul, o cale de construcţie.

Orice strategie, pentru a avea şanse de succes, trebuie să plece de la un concept bun. Adică în primul rând simplu, uşor de înţeles şi de urmat. Nu neapărat uşor de pus în practică dar cel putin uşor de adoptat ca scop. “O ţară de nota 10” poate fi un astfel de concept. Perfectibil, de bună seamă, dar cu un punct de plecare fezabil. Sunt convins că se poate face. Bineînţeles că ne putem restructura societatea, instituţiile şi modul lor de funcţionare şi altfel. Dar avem nevoie de simplitate şi claritate mai mult decât de orice altceva.

O ţară de nota 10 are nevoie de un stat de nota 10 pe care românii să vrea să îl finanţeze şi de care să fie mândri. Spiritul nostru antreprenorial poate crea presiunea necesară iar 2010, anul în care statul va avea nevoie de bani mai mult decât oricând, reprezintă o bună oportunitate. Fac această propunere şi cu gândul la revoluţia de acum 20 de ani. Aş vrea, în memoria celor care şi-au dat atunci viaţa, să facem din România o ţară pentru care sacrificiul lor să fi meritat.

P.S.: Am propus acest concept la “Gala Economia în 2010”, o dezbatere organizată de The Money Channel în 17 decembrie la Palatul Bragadiru. Alături de alţi câţiva oameni de afaceri, am fost invitat să spun la ce mă aştept şi cum cred că ar trebui abordat 2010. Aşa cred că ar trebui abordat, cu multă deschidere şi îndrăzneală.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Uşor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă “ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curăţenia străzilor trece prin curăţenia din case şi din curţi. Drumul spre zâmbetul către clienţi trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorinţa de a construi punţi. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spre a fi respectat trece prin a respecta.

Ordinea e importantă. Nu putem importa doar rezultatul. Avem nevoie şi de ingredientele felului de a fi care produce aceste rezultate. Ca să ne putem bucura de ele şi să le putem păstra cum se cuvine. Mulţi oamenii se schimbă în bine, îi întâlnesc în fiecare zi, dar pentru că luptă destul de singuri, nu prea apucă să se şi bucure de schimbări.

România e acum blocată. Mi-ar fi plăcut să zic că e blocată în proiect dar neavând nici un proiect de societate, e doar blocată în nimic. O vor debloca doar cei care, în ciuda blocajului general, vor reuşi să-şi deblocheze propriile proiecte de viaţă. Unii plecând, alţii rămânând, alţii plecând şi întorcându-se. Cei care vor putea să se mişte într-un stat care stă.

Pe oamenii aştia îi admir mai mult decât pe oricine altcineva. Mie, ei îmi dau speranţă. Îmi pare rău că nu prea îi văd la televizor, că nu îi văd şi cei care îşi trăiesc viaţa în televizor sau în faţa lui. Dar ei, oamenii ăştia care mută în fiecare zi munţi de neîncredere, cinism şi nepăsare, doar ei ne apropie de o lume mai bună.

Ei îşi educă propriile imperfecţiuni şi le tolerează pe ale altora. Încercă să mulţumească pe toată lumea: şi colegii, şi clienţii, şi prietenii, şi familia. De multe ori se lasă pe sine pe ultimul loc. Totul pentru a trăi sentimentul că au facut o treabă ca lumea. Pe care lumea, la rândul ei, să o aprecieze şi să o recompenseze, fie doar şi cu un compliment.

Suntem la prima generaţie de oameni care experimentează succesul prin muncă, dedicare şi sacrificiu, în capitalismul bezmetic autohton. Ne-am dat cu capul de toţi pereţii ca să apropiem lumea noastră de lumea pe care o vrem a noastră. Să împăcăm orientul standardelor morale pe care le-am moştenit cu occidentul standardelor materiale pe care vrem să le lăsăm moştenire. Deşi un alt fel de moştenire ar fi mult mai valoroasă.

De curând, am dat peste un îndemn al unei psihanaliste renumite, Karen Horney: “Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru.”. Ea n-a zis cumpără sau adună cu orice preţ lucruri de care să fii mândru.

Lumea la care ne uităm cu dorinţă, lumea occidentalaă, are imperfecţiunile, excesele şi neajunsurile ei. Mai important decât ele are, însă, fundamente foarte temeinice. Nu obiecte, ci valori şi comportamente. Acolo, oamenii se bazează unii pe alţii şi construiesc împreună în virtutea acestei texturi sociale împărtăşite. Ea le dă confort, încredere şi putere. Le dă, în ultimă instanţă, bucuria de a trăi frumos.

Drumul dinspre lumea noastră înspre lumea lor poate fi construit doar simultan cu cel invers. Acum îmi pare că suntem încă în faza de poteci. Plantăm de o parte şi de alta a lor afaceri, şcoli, iahturi, case sau capşuni. Deşi au trecut aproape 20 de ani de când barierele s-au ridicat, n-am reuşit să strângem potecile astea, pe care fiecare ni le construim cu lumea pe care ne-o dorim, într-un drum, ca ştim toţi încotro mergem, şi ca să avem loc din ce în ce mai mulţi.

Suntem pe potecile cele bune, sper să ajungem şi pe drumul cel bun. Ca lumea bună.

Puteţi vedea secţiunea din revistă aici:DecatUnDrum