Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.

Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor.

Aş vrea să-mi iubesc toată ţara, dar nu ştiu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar aşa, ca pe un concept istoric, aş vrea să-i iubesc realităţile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.

Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi uşor să mă mândresc cu isprăvi de mult trecute ale unor români de seamă, dar aş fi ipocrit. N-am niciun merit în legătură cu ele. Aş vrea să mă mândresc cu isprăvi prezente ale românilor obişnuiţi. Iar aici pot să o fac aşa, mai cu sfială. Adică pot să mă mândresc dacă îmi caut motivele pe internet. Găsesc mulţi români care fac multe lucruri foarte frumoase. Însă cum ies pe stradă, sunt obligat să devin, brusc, foarte modest.

Uitându-mă la ultimii şaptezeci de ani din istoria noastră, am temeri mari cu privire la următorii şaptezeci. Comunismul de la noi a însemnat că, în decursul a doar câţiva ani de la mijlocul secolului trecut, pleava societăţii, toţi neinstruiţii şi neisprăviţii au ajuns peste noapte să conducă, să formeze „elite“ şi să ne hotărască destinul colectiv şi individual.

Consecinţele au depăşit cu mult ororile oricărui război. Iar multe dintre consecinţele astea au urmaşi care trăiesc printre noi. Au luat chipul şi asemănarea libertăţii, ale democraţiei şi ne macină în continuare. Iar eu nu ştiu cum să fac să iubesc România cu ei înăuntru.

M-ar ajuta dacă aş vedea că România îi încurajează cumva pe cei care o iubesc. Nu pe cei care urlă la televizor că o iubesc. Ci pe cei care luptă în fiecare zi să o iubească, că nu e uşor. Pe cei care îşi plătesc în fiecare lună taxele, care creează locuri de muncă, pe cei care păstrează curat pe unde merg, care salută când intră într-o încăpere, pe cei care nu se bagă în faţă, pe cei care insistă să vorbească româneşte corect, pe cei care nu îşi fac treaba de mântuială, pe cei care se tot agită să facă proiecte prin care să împingă lucrurile înainte, adică pe cei care ţin cu adevărat la România din jurul lor.

Doar că, de multe ori, în jurul lor e o Românie care nu prea ţine la ei. Una pusă pe ceartă, pe furat, pe şmechereală şi aroganţă. Are haine, case şi maşini scumpe, dar obiceiuri ieftine. Personaje sus-puse, în structuri de partid, în firme de partid sau în instituţii de partid. România e la picioarele lor. Sunt modele de succes cu milioane de adepţi. Au răsturnat scara valorilor şi ne obligă pe toţi să urcăm în jos, după ei. Sunt solidari doar între ei şi îşi iubesc ţara până la sacrificiu. Până la sacrificiul ei.

Coabităm greu unii cu alţii. Din ce în ce mai greu. Româniile mici n-au găsit deocamdată calea spre o altfel de Românie mai mare, aşa că ne iubim ţara selectiv. Când câştigăm un meci, luăm un premiu sau descoperim ceva. Deşi cea mai importantă descoperire ar fi cum să scăpăm de toate motivele pentru care nu putem să ne iubim ţara aşa cum ne-am dori.
(Articol apărut în numărul din 9 noiembrie al Revistei 22)

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis.

Spania munceşte de multă vreme la excelenţă în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite şi mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, şi m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă şi de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului şi al muzeului echipei.

Orice performanţă are nevoie de ani mulţi de pregătire. Ei încep însă de undeva şi dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experienţă, legislaţie etc. Fără ele, e vorba doar de noroc. Generaţia de aur a fotbalului româneasc, cea a lui Gică Hagi, e cel mai bun exemplu. În lipsa unui plan, după ea nu a urmat nimic. La polul opus, noua echipă a Germaniei de la acest Campionat Mondial, cu cea mai tânără medie de vârstă dintre toate echipele Germaniei care au participat până acum la campionatele mondiale, a reuşit un binemeritat loc trei. Cu un antrenor şi cu jucători din noul val, au snopit totuşi în bătaie Anglia şi Argentina. După generaţia lor de aur, nemţii au crescut o nouă generaţie notabilă, chiar dacă, deocamdată, de bronz.

E adevărat, noi nu suntem nemţi, dar cu spaniolii am avea ceva şanse să semănăm. Şi am avea, mai ales, şanse să semănăm cu noi înşine în momentele noastre cele mai bune, dacă ne-am pune problema cum să transformăm aceste momente într-un fel de a fi şi de a munci.

L-am auzit pe Franz Beckenbauer declarând înainte de semifinala Germaniei cu Spania, foarte încrezător şi liniştit, că spaniolii joacă foarte bine, însă, de multe ori, devin atât de încântaţi de asta, încât uită să marcheze. Iată că n-au uitat, nici cu Germania, nici cu Olanda. Asta spune multe despre cât de nemţi pot ajunge nişte spanioli, dacă un conducător inspirat precum Del Bosque îi îndrumă către mentalitatea şi atitudinea corecte.

Cea mai importantă parte a victoriei aici se joacă, pe terenul mentalităţii şi al atitudinii. Dacă era vorba în cea mai mare măsură despre bani, Spania n-avea ce căuta în fruntea naţiunilor lumii la fotbal. Ar fi trebuit să o bată şi Germania, şi Olanda, în pofida oricăror preferinţe ale caracatiţei Paul. E o ironie a sorţii că spaniolii sunt pe cale să divinizeze o caracatiţă, când noi nu mai ştim ce să facem ca să scăpăm de ele. Lor le-au prezis victorii, nouă ele ne asigură doar înfrângeri.

Cum nu (mai) sunt însă un idealist, nu cred că vom scăpa prea curând de caracatiţele de Dâmboviţa şi asta ne va împiedica încă o bună bucată de vreme să obţinem performanţe reale şi durabile, în orice domeniu.

Nu contenesc totuşi să sper că, măcar dintre cei tineri care îndrăznesc şi duc la bun sfârşit proiecte înnoitoare pentru România, vor apărea grupuri de performeri care nu se vor mai încurca de relaţia noastră tradiţional aleatorie cu succesul. Aş vrea să mă bucur pentru noi, în loc să mă bucur pentru spanioli.
(Articol apărut în numărul din 13 iulie al Revistei 22)

Pre-lansarea de azi a fost moderată de Radu Moraru. La ea a fost invitată Elena Udrea, ministrul turismului. A ţinut un scurt discurs cuminte, cu generalităţi corecte politic. Nimic despre substanţa brandului turistic al României, cum era şi firesc. Nu era treaba ei. Sala înţesată de camere de luat vederi şi de microfoane.

Apoi am vorbit eu, la invitaţia IAA România, despre necesitatea unui astfel de brand şi bune practici din alte părţi. Apoi s-a luat pauză. După pauză, a început prezentarea propriu-zisă, a preşedintelui THR, în engleză. Doar că după pauză, odată cu plecarea Elenei Udrea, în sală mai rămăseseră o singură cameră de luat vederi şi doar 2-3 microfoane.

Adică exact la partea pentru care s-a creat evenimentul, nu mai era picior de media care să-l înţeleagă şi să-l promoveze corect.

O bună comunicare ar fi arătat aşa: introducere Elena Udrea, prezentare firma spaniolă dar în română sau cu traducere consecutivă (cu toată media de faţă, pentru ca oamenii să înţeleagă în detaliu subiectul), apoi pauză (când ministrul şi media puteau pleca liniştiţi), apoi sesiune de întrebări şi răspunsuri între profesionişti şi reprezentanţii turismului aflaţi în sală. Iar evenimentul n-ar fi trebuit moderat de un jurnalist vădit simpatizant PD-L. Asta va antagoniza din start o bună parte din media, indiferent de calitatea conţinutului produs de THR.

Mi-a părut foarte bine că ne apropiem de finalizarea unui proces profesionist de branding de destinaţie şi mi-a părut foarte rău că a plecat la drum cu stângul. Poate organizatorii comunicării de la Ministerul Turismului vor fi învăţat ceva iar lansarea propriu-zisă, din iunie, va fi făcută aşa cum merită un subiect atât de important.

În prezentarea THR de azi au fost descrise pe scurt toate elementele strategiei şi poziţionării brandului turistic România, mai puţin identitatea grafică. Am înţeles că procesul de selecţie a celei mai bune variante este încă în curs dar oricum subiectul mi se pare secundar. Principal mi se pare ce vom reuşi să facem pentru a umple simbolul grafic, oricare ar fi el, cu experienţe plăcute, diferite şi memorabile pentru turiştii străini. Munca grea abia acum ar începe, şi pe asta nu ne-o mai pot face străinii. Găsiţi în prezentarea de mai jos cum a fost construit şi despre ce va fi vorba în brandul turistic al României.

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti.

RUMANIA

Partea bună e că avem o ţară într-adevăr frumoasă. Partea proastă e că nu ştim ce să facem cu ea. Şi până nu ne dumirim, va fi foarte greu de promovat, oricât de bune ar fi şi astăzi mijloacele.

S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.