Puţin după acest episod am ajuns pentru prima dată la Târgul Ţăranului. M-am apropiat de un vânzător care vindea borcane cu dulceaţă de nuci verzi. Întreb, păţit, de unde sunt nucile. “De la Nucet.” îmi răspunde zâmbind. Yeah, right, şi eu m-am născut în Codrii Cosminului. Întreb din nou: “Şi totuşi, de unde sunt?” Îmi zâmbeşte iar, cald, “de la Nucet” şi îmi explică unde e Nucetul, lângă Sibiu, şi cu ce se ocupă. Cumpăr şi descopăr acasă, pe borcan, că e produs de familia Cioran, din Nucet, cu mobil şi pagină de internet.

De atunci, în fiecare sâmbătă sau duminică îmi fac piaţa de la Târgul Ţăranului. După ce am mâncat de acolo dulceaţă, mezeluri, brânzeturi şi alte bunătăţuri făcute în casă sau în firme mici, locale, româneşti, nu mai am cum să cumpăr aşa ceva de la vreun supermarket. E ca şi cum m-aş târî după ce am învăţat să merg.

Ne aflăm în ceea ce se numeşte, în termeni economici, o oportunitate de piaţă. În virtutea ei putem să minţim sau să muncim. Există în mintea multor consumatori români un brand generic al produselor alimentare – “româneşti”. Pentru care unii sunt dispuşi să şi plătească un preţ suplimentar. Ne aflăm, în acelaţi timp, într-o tipic românească incapacitate de a exploata această mare oportunitate. Legumele şi fructele româneşti lipsesc sau sunt sever minoritare pe rafturile supermarket-urilor, pe tarabele pieţelor sau chiar pe marginea drumurilor (DN 1, pe secţiunea Bucureşti – Ploieşti duduie de legume şi fructe din import).

Această discrepanţă ar putea fi un indiciu important pentru un guvern interesat de soluţii economice la criza actuală care să creeze avantaje şi mult timp după ce criza va fi trecut. Dacă trăim într-o economie de piaţă liberă şi există cerere dar nu există ofertă suficientă, înseamnă că undeva, în mod artificial, ea e sugrumată. Undeva, pe lanţul de producţie sau de distribuţie, produsele româneşti şi producătorii lor au parte de un blocaj.

Ca guvernant interesat de venituri la buget m-ar preocupa în cel mai inalt grad ce ar trebui să fac pentru a elimina acest blocaj. Aş avea atunci de colectat mai mult tva, mai multe impozite din salariile aferente locurilor de muncă nou create în agricultură şi în industriile conexe. Poate chiar aş beneficia de un aport de valută din exporturi.

Deloc de neglijat, aş putea capacita fonduri europene şi aş încuraja crearea unei clase de agro-antrepenori de care România are nevoie cel puţin în egală măsură ca de tinichigii şi filosofi. Pentru că şi unii şi alţii, ca să-şi facă treaba bine, au nevoie de sănătate şi bun gust.

S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.