O astfel de prespectivă ar putea creiona cel mai bine o direcţie de dezvoltare postcriză. În ce zi şi la ce oră ieşim din criză e un obiectiv derizoriu. Că vom ieşi din ea e o certitudine. Pericolul ar fi, însă, să ieşim degeaba. Adică să nu ne ajute la nimic.

În cartea sa Misterul capitalului, apărută în 2000, Hernando de Soto demonstra cu date statistice concludente că decalajele de nivel de trai între ţările bogate şi cele sărace nu vin din diferenţele de avuţie naţională, de active, ci din felul în care acestea sunt sau nu folosite. România nu e mai săracă decât alte ţări europene, dar românii sunt mai săraci. Ăsta e un paradox căruia un partid, un guvern şi mass-media responsabile ar merita să-i acorde un interes predilect.

Calea pe care ultimele noastre guverne au ales-o e maximal păguboasă. Pentru a suplini resursele care ne lipsesc, le împrumutăm de la alţii. Adică nu numai că nu producem cât ar trebui, dar ne amanetăm de pe acum şi producţia insuficientă de peste 10 sau 20 de ani. Nu e doar greşit, e şi premiza cea mai bună pentru greşeli viitoare. Pentru că dependenţa de alţii, nevoia de a lua de la alţii devine un model economic care se propagă în societate şi generează un fel de cultură a muncii care nu creează sustenabilitate.

România pare a fi căpătat, în ultimii doi ani, un fel de reputaţie de centru de competenţă pentru tăierea de costuri bugetare. E important, e util, dar n-are viitor. Tăierea de costuri nu produce resurse. Doar le conservă. Cele pe care le eliberează rămân în acelaşi sistem falimentar. Avem nevoie de altceva. Avem nevoie să dezvoltăm o competenţă în munca cu cap.

În România zac nefolosite sau prost folosite resurse materiale uriaşe: milioane de hectare agricole, sute de mii de terenuri şi clădiri, mii de unităţi industriale sau economice care se târâie una pe alta şi de pe o zi pe alta, la limita supravieţuirii. Până când ele nu vor munci pentru noi, noi vom continua să muncim pentru ele. Va trebui să acoperim costuri care nu produc venituri.

Iau exemplul cel mai răspândit, dar mecanica argumentelor se aplică oricărui alt tip de resurse. Orice hectar care nu produce ne costă pe toţi de mai multe ori. O dată ne costă întreţinerea din ajutor social a ţăranilor care l-ar putea lucra şi a celor care ar putea produce pentru el îngrăşăminte, maşini agricole sau reţele de distribuţie a produselor. A doua oară ne costă importul produselor agricole din altă ţară. Iar a treia oară ne costă, pentru că, importând din altă parte, finanţăm competitivitatea altei ţări, pe care o ajutăm astfel să devină mai puternică decât noi. Ne afundăm singuri într-un ciclu de subdezvoltare.

În afară de resursele materiale, mai există o resursă pe care o avem în egală măsură cu naţiunile civilizate: timpul. Şi pe asta o irosim cu mare uşurinţă. Durează mult să spunem ceva, să obţinem ceva, să ajungem undeva. Abilitatea de a ne organiza timpul înspre unul care produce realmente un rezultat e un atu competitiv major. Aici ar trebui să importăm soluţii la greu, că e gratis, dar n-o facem. Deşi nu pare, resursa asta e mai tare decât prima. Dacă un hectar pe care nu l-am muncit anul ăsta îl putem munci la anul, o lună pe care am pierdut-o anul ăsta în discuţii sterile, cozi inutile şi ambuteiaje febrile n-o putem recupera anul viitor.

A treia resursă e cea care ar trebui să le lege profitabil pe primele două. Dacă am cu ce şi când, mai trebuie să ştiu şi cum. Asta e comoara cea mai adânc îngropată. „Nu se poate“, „n-avem cum“, „n-are cine“ sunt sintagmele cele mai frecvente pe care le aud în discuţii despre soluţii noi la probleme vechi. De fapt, şi la probleme noi. Ca să descătuşăm potenţialul ăsta şi să-i mutăm rezolvarea din descurcăreală în proiecte economice şi sociale viabile, trebuie să săpăm pe mai multe fronturi. Unul e cel al educaţiei, dar celălalt e obligatoriu cel al resurselor de mai sus.

O viziune de organizare a societăţii româneşti se poate structura concret pe aceste două direcţii: să contureze o infrastructură materială şi instituţională care să nu mai irosească timpul oamenilor, care să le câştige timp şi care să nu le mai blocheze fructificarea activelor, adică să-i încurajeze să le pună la muncă. Nu toţi vor vedea în asta o oportunitate, dar cred că sunt destui care ar folosi cu cap aceste două resurse şi care ar putea deveni modele de urmat şi pentru alţii.
(Articol apărut în numărul din 10 mai al Revistei 22)

Esenţa conversaţiei a apărut în suplimentul ZF de săptămâna aceasta. Redau în continuare fragmentul în care mi-am exprimat opinia:

„DACĂ EXISTĂ NIŞTE BANI, EI TREBUIE ALOCAŢI UNUI PROIECT CARE ESTE PRIORITAR, ŞI ASTFEL CEILALŢI VOR ÎNŢELEGE DE CE NU PRIMESC BANI.”
COSMIN ALEXANDRU, BRANDIVIA

COSMIN ALEXANDRU: Mie dacă îmi lipseşte ceva în momentul ăsta, ca actor mic în economie, îmi lipseşte o listă de priorităţi. Nu înţeleg unde ar trebui să-mi canalizez eforturile şi energia, pentru că nu înţeleg încotro îşi doreşte ţara să obţină nişte avantaje competitive faţă de altele, indiferent dacă e criză sau nu. Criza asta mi se pare un context ca oricare altul. Resimt lipsa unui astfel de plan ca să ştiu cum anume putem deveni toţi mai eficienţi. Nu cred că putem deveni mai eficienţi ca ţară numai cu bănci eficiente. Sesizez în ultima vreme şi mă mir să văd mulţi comercianţi care spun că produsele lor ar fi româneşti, deşi nu sunt. Mie asta mi se pare o oportunitate spectaculoasă pentru noţiunea de brand – că produsele româneşti au o atât de mare valoare în mentalul cumpărătorului, încât omul merită să spună că cele turceşti sau cele greceşti sunt româneşti, de fapt.

ALIZ KOSZA: Asta pentru că cele româneşti lipsesc.

COSMIN ALEXANDRU: Deşi ar trebui să fie la o întindere de mână de noi. Dacă aş fi într-o postură de decizie, asta mi s-ar părea o fabuloasă oportunitate de strategie si de prioritizare. Dacă există cumpărători pentru produse româneşti, aş face în aşa fel încât să încurajez producţia lor.

ANDREEA VOINEA: Ce fel de produse?

COSMIN ALEXANDRU: Cele alimentare, în special, fructele şi legumele.

ALIZ KOSZA: Şi serviciile sunt o oportunitate – serviciile medicale. Francizele pentru segmentul low, de asemenea, sunt o oportunitate fantastică. Sunt multe domenii care ar putea fi finanţate şi încurajate.

COSMIN ALEXANDRU: Sigur, există know-how în alte ţări despre cum o prioritate convenită la nivel naţional poate fi transformată in succes de piaţă. Mi s-ar părea inteligent să putem importa un astfel de model de la oricine a dezvoltat aşa ceva. Şi atunci cred că resursele s-ar alinia în mod eficient către una, două sau trei priorităţi. În momentul ăsta, mi se pare că fiecare trage în altă direcţie.

BUSINESS MAGAZIN: Care a fost strategia după care s-a coordonat Franţa, ca să luăm un exemplu? Credeţi că Franţa a simţit nevoia săi spună francezului cum să producă în ferma lui mai multe ouă sau găini?

TEO PĂDURARU: Am o companie în domeniul alimentar şi mă confrunt cu problema asta zilnic. Ştiaţi că în judeţul Suceava, foarte mare producător de mere, a scăzut producţia de mere cu aproximativ 10.000% pentru că nu se mai găsesc în supermarketuri decât mere poloneze, austriece şi greceşti? Nu mai suntem în stare să producem nici mere? Aş face ceva în Ministerul Agriculturii să încurajeze producţia locală. Aş vrea foarte mult să folosesc produse româneşti, dar n-am şansa, n-am de unde să le iau.

RADU FURNICĂ: Sunt alte aspecte importante, precum educaţia şi sănătatea, despre care nu se vorbeşte. 200.000 de absolvenţi în fiecare an din 296 de universităţi. Ne trebuie nouă 296 de universităţi? Niciuna nu este în primele 1.000 din Europa. Şi noi ne felicităm pentru ce universităţi grozave avem. Ies copiii ăştia din şcoală cu o cunoaştere aprofundată a felului cum trebuie să memoreze, nu cu o cunoaştere despre cum trebuie să rezolve probleme economice, sociale, de toate felurile. O să fim, peste 20 de ani, într-o situaţie mult mai rea decât cea în care suntem acum. De ce nu începem să facem ceva?

MARIUS STĂNCESCU: Pentru că nu sunt bani.

COSMIN ALEXANDRU: Pot să nu fie bani pentru toate, dar dacă sunt bani pentru una e bine, înseamnă prioritizare. E greu să dai câte 100 de lei pentru fiecare, dar dacă dai 500 de lei unuia care merită, e ceva. Din fericire, nu avem bani pentru toate. Dar dacă există totuşi nişte bani, şi refuz să cred că nu există nişte bani, ei trebuie alocaţi unui proiect care este prioritar. Dacă s-ar da bani unui astfel de proiect, atunci restul ar înţelege de ce nu primeşte bani. Acum, toată lumea crede că nu primeşte bani pentru că nu vrea cineva să-i dea. Or, nu despre asta e vorba, pentru că banii nu sunt la discreţia oricui.

MARIUS STĂNCESCU: în 2008 am avut 14.400 de falimente, se preconizează pentru sfârşitul lui 2009 aproximativ 20.000, chiar mai multe. Dacă mergem pe o medie de 20-25.000 pentru următorii 3-4 ani, şi sigur numărul lor nu va începe să se diminueze mai devreme de trei ani de acum înainte, vom ajunge să eliminăm din economie peste
100.000 de firme.

COSMIN ALEXANDRU: Cred că brandurile româneşti vor creşte dacă vor avea acces la bani. Mi se pare foarte greu, dacă băncile vor deveni şi mai prudente decât sunt acum, pentru că brandurile româneşti nu au în spate resurse importante. Eu mă gândeam că băncile ar fi mai interesate să sprijine brandurile româneşti cu mai puţină expunere şi pentru că nu au riscurile pe care le au brandurile mari. Deja pe piaţa brandurilor foarte puţine mai sunt branduri româneşti. Dincolo de asta, la cum mă uit la clienţii mei şi la cum văd piaţa, cred că sfârşitul lui 2009 va fi foarte greu, cred că vara va fi o perioadă foarte grea. Alegerile prezidenţiale vor fi o sursă de disfuncţii serioase în sistemul economic. Efectul negativ de vârf de criză va ţine până la jumătatea anului viitor după care, uşor-uşor, vom începe să mai respirăm.