Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Uşor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă “ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curăţenia străzilor trece prin curăţenia din case şi din curţi. Drumul spre zâmbetul către clienţi trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorinţa de a construi punţi. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spre a fi respectat trece prin a respecta.

Ordinea e importantă. Nu putem importa doar rezultatul. Avem nevoie şi de ingredientele felului de a fi care produce aceste rezultate. Ca să ne putem bucura de ele şi să le putem păstra cum se cuvine. Mulţi oamenii se schimbă în bine, îi întâlnesc în fiecare zi, dar pentru că luptă destul de singuri, nu prea apucă să se şi bucure de schimbări.

România e acum blocată. Mi-ar fi plăcut să zic că e blocată în proiect dar neavând nici un proiect de societate, e doar blocată în nimic. O vor debloca doar cei care, în ciuda blocajului general, vor reuşi să-şi deblocheze propriile proiecte de viaţă. Unii plecând, alţii rămânând, alţii plecând şi întorcându-se. Cei care vor putea să se mişte într-un stat care stă.

Pe oamenii aştia îi admir mai mult decât pe oricine altcineva. Mie, ei îmi dau speranţă. Îmi pare rău că nu prea îi văd la televizor, că nu îi văd şi cei care îşi trăiesc viaţa în televizor sau în faţa lui. Dar ei, oamenii ăştia care mută în fiecare zi munţi de neîncredere, cinism şi nepăsare, doar ei ne apropie de o lume mai bună.

Ei îşi educă propriile imperfecţiuni şi le tolerează pe ale altora. Încercă să mulţumească pe toată lumea: şi colegii, şi clienţii, şi prietenii, şi familia. De multe ori se lasă pe sine pe ultimul loc. Totul pentru a trăi sentimentul că au facut o treabă ca lumea. Pe care lumea, la rândul ei, să o aprecieze şi să o recompenseze, fie doar şi cu un compliment.

Suntem la prima generaţie de oameni care experimentează succesul prin muncă, dedicare şi sacrificiu, în capitalismul bezmetic autohton. Ne-am dat cu capul de toţi pereţii ca să apropiem lumea noastră de lumea pe care o vrem a noastră. Să împăcăm orientul standardelor morale pe care le-am moştenit cu occidentul standardelor materiale pe care vrem să le lăsăm moştenire. Deşi un alt fel de moştenire ar fi mult mai valoroasă.

De curând, am dat peste un îndemn al unei psihanaliste renumite, Karen Horney: “Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru.”. Ea n-a zis cumpără sau adună cu orice preţ lucruri de care să fii mândru.

Lumea la care ne uităm cu dorinţă, lumea occidentalaă, are imperfecţiunile, excesele şi neajunsurile ei. Mai important decât ele are, însă, fundamente foarte temeinice. Nu obiecte, ci valori şi comportamente. Acolo, oamenii se bazează unii pe alţii şi construiesc împreună în virtutea acestei texturi sociale împărtăşite. Ea le dă confort, încredere şi putere. Le dă, în ultimă instanţă, bucuria de a trăi frumos.

Drumul dinspre lumea noastră înspre lumea lor poate fi construit doar simultan cu cel invers. Acum îmi pare că suntem încă în faza de poteci. Plantăm de o parte şi de alta a lor afaceri, şcoli, iahturi, case sau capşuni. Deşi au trecut aproape 20 de ani de când barierele s-au ridicat, n-am reuşit să strângem potecile astea, pe care fiecare ni le construim cu lumea pe care ne-o dorim, într-un drum, ca ştim toţi încotro mergem, şi ca să avem loc din ce în ce mai mulţi.

Suntem pe potecile cele bune, sper să ajungem şi pe drumul cel bun. Ca lumea bună.

Puteţi vedea secţiunea din revistă aici:DecatUnDrum

Realitatea e că aceşti politicieni atât de condamnabili astăzi nu au apărut din neant. Ei, cu toată lipsa lor de respect, au fost promovaţi asiduu, ani de-a rândul, zi de zi, de o mass-media în care Realitatea TV s-a încolonat riguros. Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu şi mulţi alţii asemenea, pe care din respect pentru publicul respectabil ar fi trebuit să nu-i vedem niciodată la un post de televiziune care se, şi ne respectă, şi-au luat porţia de prime-time, audienţă şi putere, inclusiv de la Realitatea TV.

Eu aş fi respectat mult mai mult atât Realitatea TV, cât şi campania ei dacă, în testimonialul scris şi citit cu atâta convingere pe post, girat de ireproşabilul Victor Rebengiuc, Realitatea TV ar fi făcut loc, între rândurile în care condamnă toate autorităţile, şi pentru două rânduri în care să-şi asume partea de responsabilitate pentru fundătura în care am ajuns toţi.

Adică dacă ar fi făcut ceva diferit de politicienii şi funcţionarii incriminaţi: în loc să dea vina doar pe alţii, ar fi spus cinstit, curajos “da, am contribuit şi noi, ca mass-media, cumva la dezastru; am plimbat şi noi, din emisiune în emisiune, prea multe nulităţi tupeiste şi agresive pe care le-am ajutat astfel să devină modele de urmat în spaţiul public românesc; acum înţelegem, regretăm şi vrem să facem lucrurile diferit în viitor.”

Pot să propun şi textul celor două rânduri, chiar dacă nu li se va face niciodată loc în campanie: “Noi ne-am săturat să vedem la televizor personaje care torturează zilnic bunul simţ, limba română şi decenţa. Noi vrem modele autentice.”

În lipsa unei astfel de asumări, campania rămâne doar la stadiul de protest îmbrăcat într-o jumătate de adevăr. E bun şi aşa, decât deloc, dar tare mi-aş fi dorit, în România după 20 de ani, un lucru frumos făcut bine până la capăt. Mi-aş fi dorit de la un post românesc de televiziune reprezentativ să fie un prim exemplu că se poate şi că merită să te asumi onest în mod public, să înveţi din greşeli şi să devii, prin asta, mai bun, din respect pentru tine şi pentru cei din jurul tău.

Şi eu vreau respect. Dar am învăţat că, în cazul oamenilor care contează pentru mine, cea mai bună cale de a-l obţine este ca întâi să-l ofer.

Nu zic că e doar vina manierei de (dez)organizare, a avut legătură şi cu calitatea unei părţi a publicului, suficient de nesimţită încât să arunce totul pe jos şi să ne oblige pe toţi să stăm câteva ore într-o groapă de gunoi.

Dar oare ar fi fost scumpă, pe lângă cei 5 milioane de euro cât am citit că a costat spectacolul, angajarea şi a unui consultant extern care să îndrume înspre organizarea concertului nu doar pentru artişti, ci şi pentru publicul plătitor? Ce contează mai mult: că a fost Madonna aici şi toate părţile implicate şi-au încasat banii sau că 70.000 de români n-ar fi trebuit să experimenteze condiţiile unui bâlci de secol 18?

Păcat de spectacol. Ca experienţă de entertainment pe scenă, a fost peste U2. Ca experienţă a spectatorului a fost incomparabil. La Londra m-am simţit respectat, aici mai degrabă păcălit.

Următoarele bilete le am la Leonard Cohen şi aveam speranţe foarte mari, după relatările prietenilor de la precedentul lui spectacol în Bucureşti. Acum, după experienţa Madonna, sunt ceva mai rezervat. Dar îmi menţin totuşi optimismul că organizarea va fi mai decentă decât ieri.

Am reuşit să stau 2 ore şi jumătate şi am plecat de acolo cu două sentimente. Unul de respect, pe de o parte pentru Emil Boc, care a ascultat cu o răbdare monumentală torente de vorbe goale ce curgeau pe lângă subiect, iar pe de altă parte pentru domnul Oprea, fostul rector al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi care a avut intervenţii clare şi la obiect. Al doilea sentiment a fost de dezamăgire faţă de prestaţia elitei universitare româneşti.

Mi se pare totuşi dramatic ca în vremurile de azi, cu câteva excepţii, ditamai conducătorii de facultăţi şi universităţi să nu poată formula concret, concis şi precis o opinie despre un subiect ce le fusese anunţat in extenso, cu destul timp înaintea întâlnirii.

Lăudabilă iniţiativa guvernului de a organiza o astfel de dezbatere publică, regretabilă prestaţia celor care au irosit aşa o şansă.

Auzindu-i, că de ascultat îmi era mai greu, m-am gândit că în acest moment cea mai utilă investiţie din spaţiul public românesc ar fi microfoane de conferinţe care se închid automat după 3 minute şi microfoane de talk-show-uri care să facă acelaşi lucru după 2 minute.

Asta ar igieniza considerabil limbajul, comunicarea, ideile şi, în ultimă instanţă, rezultatul – relaţiile între oameni. Şi vorbitorii şi ascultatorii ar ieşi mai câştigati dintr-o constrângere pe care nu şi-o pot însuşi voluntar.

Unul dintre universitari a reclamat inexistenţa, în propunerea legislativă, a unui centru de perfecţionare în tehnicile predării, în cadrul căruia cadrele didactice să poată deprinde atât tehnici noi cât şi tehnologii noi de predare. Mi s-a părut o idee foarte bună, sper să-i dea cineva importanţa cuvenită.

Până atunci, România se descalifică singură la orice dezbatere internaţională cu aşa luări de cuvânt. Pentru că acolo – am fost, am văzut şi mi-a plăcut – microfoanele chiar sunt tăiate la 3 minute. Şi dacă tu eşti atunci abia pe finalul introducerii, cu citate din Leibniz despre diferenţele dintre frunze (relatez un caz de azi din sală), şansele ca cineva să ia în considerare opinia ta sunt fix nule.

Avem mult de muncă, multe de schimbat iar primul pas ar fi să putem fi ascultabili. Apoi am putea deveni chiar convingători.

Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie.

Oameni publici care nu se pot achita de obligaţiile curente, pentru care sunt învestiţi şi plătiţi, deoarece sunt măcinaţi de agende ale unor perpetue sinecuri viitoare. N-am nimic împotriva dorinţelor de promovare, dar m-aş bucura dacă aceste planuri s-ar pune la cale ca rezultat al activităţii prezente şi nu în dauna ei.

În aceeaşi linie de ambiguitate ineficientă mi se pare că intră şi numirea miniştrilor din rândul parlamentarilor. Îmi vine greu să cred că un ministru-parlamentar îşi poate îndeplini cu maximum de eficienţă ambele seturi de atribuţii. Dacă e aşa, înseamnă că atribuţiile respective sunt insuficiente. N-ar trebui să poată fi acoperite doar cu jumătate de normă. Şi atunci de ce să nu alegem sau să numim oameni politici care să umple cum se cuvine o funcţie publică? Adică pe de-a-ntregul?

Când mă tem că e o boală naţională, mă gândesc la faptul că acest tip de comportament al clasei politice e reprezentativ pentru comportamentul nostru, aşa cum clasa politică în sine e reprezentativă pentru populaţia României. Întâlnesc adesea oameni care vor să fie altceva decât sunt. Iar asta îi apasă atât de mult încât nu se pot desfăşura defel în ceea ce sunt, în profesie, în familie, în viaţă.

De multe ori, problema cu acest altceva e că e foarte departe. Nu e doar ceva mai bun, ci cu totul altceva. Atât de diferit încât e aproape de neatins. Şi cu cât e mai de neatins, cu atât consumă mai mult imaginaţia şi energia de a visa cu ochii deschişi, de a tânji îndurerat. Iar singurul rezultat palpabil e acela al unei autoescaladate frustrări, nemulţumiri şi neîmpliniri.

Pare a fi ceva, în educaţia multora dintre noi, care ne seacă inutil resursele. Nu ne putem împlini în ceea ce facem, dar nici nu avem puterea şi determinarea de a comuta în mod decisiv pe o altă direcţie. Fundu-n două luntri pare a fi una dintre caracteristicile dominante ale brandului României.

Prin contrast, dacă e ceva ce admir fără rezerve la civilizaţia occidentală e tocmai această capacitate de a decide şi de a asuma schimbarea: la nivel personal, familial, comunitar. Ca să aibă succes, aceste schimbări au fost însă, de cele mai multe ori, incrementale. Din aproape în aproape. Ele nu au exclus revoluţiile autentice, mutaţiile sociale sau alte schisme majore, însă, per ansamblu, numeric vorbind, acestea au fost mai degrabă excepţia decât regula. Oamenii au fost obişnuiţi să construiască pe ceea ce ştiau deja.

Întorcându-mă la civilizaţia noastră latino-orientală, aici schimbarea are un singur deziderat: tunul. Totul, dintr-o dată, pentru mine, acum! Altminteri nu merită efortul. Să construieşti, bucată cu bucată, o carieră, o avere, o reputaţie pare lipsit de sens. Nu câştigi respectul nimănui. Pentru că cei care ar trebui să te respecte nu te măsoară cu criteriul profunzimii sau al temeiniciei, ci doar al vitezei. Cât de repede ai ajuns unde visează ei să ajungă.

Nu ştiu cum poate fi oprit tunul Oprescu să tragă ţeapă după ţeapă. În loc să viseze preşedinţi, m-aş bucura să scoată Bucureştiul de la reanimare. În loc de băşcălie de mahala, aş prefera o seriozitate de capitală europeană. Străzi pe care maşinile să poată parca, trotuare pe care pietonii să poată merge, semafoare care să fluidizeze traficul, şantiere care să nu mai inunde cu noroi pe o rază de un kilometru.

Chestiuni banale, nespectaculoase, nesenzaţionale, care m-ar face să-l votez peste patru ani preşedintele preşedinţilor.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părare au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Şi ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi. Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei şi altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.

Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar totuşi trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi “ajută” să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.

Şi atunci cum se poate rupe lanţul care ne ţine pe toţi nemulţumiti şi de noi şi de ceilalţi?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune, şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât de cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.