Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Aşadar, încă de acasă, ochii celor importanţi pentru noi devin încărcaţi mai degrabă cu puterea de provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulţumirea şi reproşul. Neşansa continuă şi la scoală, unde privirile directe ale educatorilor şi profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodatată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă şi la facultate unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absenţele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de face bine şi a ne face să ne simţim bine. Pentru că nu deprindem obişnuinta de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putinţa de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere şi energie. Şi pentru că nu vrem cu nici un chip să repetăm experienţa suferinţei, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă în vorbitori la pereţi şi creează publicuri obligate să-şi direcţioneze interesul tot către pereţi. Acolo unde fiecare se poate gândi în linişte la ale lui. Rezultatul e că fiecare vorbeşte cu sau se ascultă doar pe el însuşi.

Impactul e profund pentru că depăşeşte instanţa vorbirii în public. Ea e doar vârful aisbergului, parte lui vizibilă. Pentru că în lipsa privirii, mai nimic nu e posibil: nici învăţarea, nici bucuria, nici compasiunea, nici persuasiunea şi nici consistenţa vreunei relaţii. Vorbim fără să privim către oameni care ne aud fără să ne asculte. Schimbăm cuvinte care nu transmit, în fapt, nimic.

Talk-show-urile din România abundă de invitaţi care vorbesc în faţa noastră, dar nu cu noi. Emisiuni nesfârşite în care interlocutorii interacţionează de-adevăratelea cu ceilalţi doar când trebuie sau vor să se certe, să acuze, să defăimeze. Am văzut de curând o secvenţă dintr-un talk-show în care gazda şi invitatul îşi făceau complimente calde, verbalizându-le însoţite de priviri încărcate de admiraţie decentă şi autentică. M-am mirat şi apoi m-am mirat că mă mir.

A durat puţin până să-mi dau seama că sunt luni bune de când nu am mai văzut la vreo televiziune din România oameni care să-şi facă autentic complimente. Cu mult prea rare execepţii, ale unor emisiuni focalizate pe scoaterea la lumină şi încurajarea valorilor, vasta majoritate se concentrează exact pe contrariu.

Oamenii nu se mai privesc ca să se bucure de prezenţa celuilat, ci ca să se bucure de suferinţa celuilalt. Cam de-aia se şi uită din ce în ce mai mulţi la televizor. Prin ochii lui vedem suferinţa pe care am simţit-o noi din ochii altora. Vedem oameni care se ceartă fără să ne privească, deşi asta ne priveşte tocmai pentru că nu ne putem abţine să-i privim. E un cerc vicios şi nu putem ieşi din el decât unul câte unul, pe măsură ce reînvăţăm să primim şi să dăruim bucurie dintr-o privire.

(Articol apărut în numărul din 20 aprilie al Revistei 22)

Am fost invitat să scriu un scurt comentariu asupra codului, plecând de la următoarele întrebări: 
1. Sunteţi de acord cu toate cele cinci legi ale codului? De ce da sau de ce nu.
2. Ce lipseşte acestui cod?
3. Sunt toate legile aplicabile în contextul economic de astazi?  Sau organizatiei pe care o conduceti? Ce este utopic in contextul economic actual?
4. Dacă ar fi să reducem totusi “codul” la o singura lege, care ar fi aceea?  Motivaţi alegerea făcută.

Puteţi găsi în continuare răspunsul meu.

Legile enunţatului cod de leadership sunt de bun simţ şi cred că apropie mult profilul liderului de un profil ideal. Nici una dintre legi nu e utopică, însă satisfacerea lor simultană cred că e foarte dificilă, cu atât mai mult cu cât se aplică într-un context în care şi conducatorii, şi cei conduşi, înainte de a aparţine unor organizaţii, aparţin propriilor lor vieţi.

Aceasta îmi pare, uitându-mă în jur, o altă lege importantă: căutarea unui bun echilibru între viaţa profesională şi cea privată. Altminteri, dacă liderii şi angajaţii nu se încarcă în spaţiul lor privat cu umanitate, raporturile de la slujbă devin din ce în ce mai puţin umane.

Toate cele cinci legi ale codului se bazează pe presupoziţia că în ecuaţie sunt oameni cu caractere, valori şi comportamente valide. Or, acestea nu se formează în primul rând la job, ci mai degrabă în afara lui.

Acum, şi în România şi în străinătate, presiunea e atât de mare, încât „stoarce” din oameni, în relaţiile de la serviciu, aproape tot ce pot da ei. Le rămâne foarte puţin, mult prea puţin, pentru relaţiile cu familia, cu prietenii, cu cei dragi.

Pe termen scurt e eficient, pe termen lung e nesustenabil. Generaţiile de copii care cresc practic fără părinţi, pentru că aceştia trebuie să fie în primul rând buni lideri de organizaţii, nu vor putea aplica nici una dintre legile în virtutea cărora părinţii lor i-au neglijat consecvent. Iar banii, cadourile, excursiile sau şcolile scumpe nu vor putea niciodată ţine loc de o relaţie autentică.

Un alt aspect care merită atenţie este cel al substanţei. Astăzi, accesul la informaţie nu mai e o problemă pentru nimeni. O problemă din ce în ce mai mare e însă raportul cu informaţia. Pentru că informaţia nu înseamnă nimic fără capacitatea de a o înţelege, de a o discerne, de a o interpreta şi de a o transmite mai departe.

Mediul electronic împinge către noi, în fiecare zi, informaţii din ce în ce mai decontextualizate. Motoarele de căutare ne pot transforma în mici motoare de mestecat citate, paragrafe, topuri, titluri, linkuri, tweeturi şi altele asemenea, între care noi, cu ce ne e propriu şi unic, însemnăm din ce în ce mai puţin.

Cred că un bun lider are şi datoria de a rezista cumva acestei avalanşe de superficialitate şi de a dedica în continuare timp unui studiu de calitate, mai aprofundat, al câtorva subiecte pe care doreşte să le stăpânească mai substanţial. Un lider are şi menirea – ştiu, pe lângă multe altele – să ofere celor din jur substanţă, miez, valoare veritabilă.

Această abordare ar putea ajuta un lider să-şi exercite mai bine şi o altă abilitate care cred că în România mănâncă foarte mult timp unui conducător – prevenirea şi aplanarea conflictelor.

Nu văd codul redus la o singură lege, întrucât, concentrându-se doar pe una dintre ele, un lider n-ar ajunge prea departe. În plus, ierarhia legilor se schimbă în timp, în funcţie de etapa de creştere în care se află atât liderul, cât şi organizaţia. 

Am reuşit să stau 2 ore şi jumătate şi am plecat de acolo cu două sentimente. Unul de respect, pe de o parte pentru Emil Boc, care a ascultat cu o răbdare monumentală torente de vorbe goale ce curgeau pe lângă subiect, iar pe de altă parte pentru domnul Oprea, fostul rector al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi care a avut intervenţii clare şi la obiect. Al doilea sentiment a fost de dezamăgire faţă de prestaţia elitei universitare româneşti.

Mi se pare totuşi dramatic ca în vremurile de azi, cu câteva excepţii, ditamai conducătorii de facultăţi şi universităţi să nu poată formula concret, concis şi precis o opinie despre un subiect ce le fusese anunţat in extenso, cu destul timp înaintea întâlnirii.

Lăudabilă iniţiativa guvernului de a organiza o astfel de dezbatere publică, regretabilă prestaţia celor care au irosit aşa o şansă.

Auzindu-i, că de ascultat îmi era mai greu, m-am gândit că în acest moment cea mai utilă investiţie din spaţiul public românesc ar fi microfoane de conferinţe care se închid automat după 3 minute şi microfoane de talk-show-uri care să facă acelaşi lucru după 2 minute.

Asta ar igieniza considerabil limbajul, comunicarea, ideile şi, în ultimă instanţă, rezultatul – relaţiile între oameni. Şi vorbitorii şi ascultatorii ar ieşi mai câştigati dintr-o constrângere pe care nu şi-o pot însuşi voluntar.

Unul dintre universitari a reclamat inexistenţa, în propunerea legislativă, a unui centru de perfecţionare în tehnicile predării, în cadrul căruia cadrele didactice să poată deprinde atât tehnici noi cât şi tehnologii noi de predare. Mi s-a părut o idee foarte bună, sper să-i dea cineva importanţa cuvenită.

Până atunci, România se descalifică singură la orice dezbatere internaţională cu aşa luări de cuvânt. Pentru că acolo – am fost, am văzut şi mi-a plăcut – microfoanele chiar sunt tăiate la 3 minute. Şi dacă tu eşti atunci abia pe finalul introducerii, cu citate din Leibniz despre diferenţele dintre frunze (relatez un caz de azi din sală), şansele ca cineva să ia în considerare opinia ta sunt fix nule.

Avem mult de muncă, multe de schimbat iar primul pas ar fi să putem fi ascultabili. Apoi am putea deveni chiar convingători.

Cum anunţă cinstit din titlu, tema centrală e cea a sincerităţii, însă într-un cadru mai aparte, acela al terapiilor de psihanaliză. Parcurgând eu însumi, vreme de aproape 6 ani, o analiză, am putut să o citesc şi cu un al treilea ochi, ca să zic aşa, al celui de pe canapea. Şi pot depune mărturie: sinceritatea e cel mai greu, cel mai dureros de obţinut câştig pe care o psihoterapie îl poate oferi cuiva. Nu e vorba doar de sinceritatea faţă de terapeut, ci, mai ales faţă de tine însuţi.

Pe canapea ai libertatea să construieşti orice realitate şi tentaţia e foarte mare să construieşti una care să te protejeze şi să te ajute în felul ăsta. E un proces pe care îl încercam, mulţi, şi în viaţa de zi cu zi. Adeseori, minciuna are acest rol, de protecţie faţă de răul pe care adevărul bănuim că l-ar putea crea pentru noi sau pentru cei din jurul nostru.

De multe ori, minciuna ajută pe termen scurt, în sensul că amână un deznodământ nedorit, însă pe termen mediu şi lung produce pagube mult mai mari decât cele pe care le evită. Cartea tratează cu precădere aceste efecte pe termen lung. Între ele, neacceptarea adevărului de către cei care stau, uneori ani buni, în relaţii care nu le mai oferă de mult ce îşi doresc. Reticenţa faţă de discuţii, teama de întrebări, ocolirea răspunsurilor, toate au la bază difcultatea exerciţiului de sinceritate în care să acceptăm adevăruri care nu ne plac, care ne-ar obliga la acţiuni.

Minciuna sau coruperea adevărului sunt, în carte, democratic distribuite. Cred că aşa e şi în viaţă. Nu e vorba numai de minciuna asumată intenţionat, raţional, cu scop, ci şi de cea involuntară. Cea în care nu ştim sau nu vrem să ştim că (ne) minţim până când, pe canapea sau în alta parte, cineva ne ajută să vedem adevărul şi uneori ne ajută să-l şi acceptăm. Iar apoi să-l împărtăşim cu cei pe care acest adevăr îi priveşte.

O carte bună, o tema bună, o lecţie bună.