Pe scurt, Raed Arafat se opune privatizării sistemului de ambulanţă şi a caselor de asigurări de sănătate. Nu e împotriva introducerii concurenţei private, dar ar vrea-o reglementată foarte clar şi foarte strict. Fiind un specialist şi un practician care a văzut multe sisteme în toată lumea şi unul care a construit într-un sistem atât de pestriţ ca al nostru, aş înclina să merg pe mâna lui. Aş insista ca expertiza lui să fie un centru de influenţă.

L-am auzit recent pe Traian Băsescu declarând iritat, într-un interviu, că Raed Arafat uită că şi el a început SMURD-ul ca o fundaţie, deci tot ca privat, cum ar veni. Eu l-am ascultat cu multă atenţie, mai bine de o oră, pe doctorul Arafat şi cred că nu uită nimic. Şi-a amintit cu lux de amănunte o mulţime de detalii de la începuturile SMURD-ului de acum 20 de ani. Persoane, situaţii, crize şi reuşite. Nu cred că uită nimic din ce şi cum a făcut pentru sistemul de sănătate din România şi nici ce i-a făcut sistemul de sănătate lui şi iniţiativelor lui. Nu uită de toţi politrucii şi şefii de consilii, comisii şi comitete care i-au pus beţe-n roate ori de câte ori au avut ocazia.

Nu ştiu câtă lume ştie de ce SMURD nu funcţionează în cadrul sistemului de ambulanţă, cum ar părea firesc, ci în cel al pompierilor. Motivul e simplu şi năucitor: salvarea a refuzat să-l adopte. Unora dintre mai marii sistemului nu li se părea normal ca maşinile SMURD să ajungă la un accident înaintea salvărilor sau ca un sirian să salveze viaţa unor români. Astfel de cretini au adus sistemul de sănătate la sapă de lemn şi în pofida lor a reuşit doctorul Arafat să creeze un sistem integrat de salvare a vieţilor la care Franţa se uită acum ca la un model de urmat. Şi a reuşit asta în cadrul unui serviciu al statului. Aşa ceva e de nepreţuit.

Nu mă pricep la organizarea sistemului de sănătate. Dar am avut de-a face cu servicii medicale din Româ­nia, Ungaria şi Austria, şi private, şi de stat. Nu există comparaţie între sistemul de sănătate de afară şi sistemul de îmbolnăvire de la noi. Eu m-am format într-o cultură de business. Acolo, când dai de cineva care e foarte bun la ceva, mai ales la ceva la care nu te pricepi, cel mai inteligent lucru e să-l atragi de partea ta, să-l întrebi de ce are nevoie şi să-i dai cale liberă. Când nu poţi să-l ajuţi, te asiguri că nu-l încurci. Aşa se obţin cel mai rapid rezultatele şi performanţa.

Nu pot deloc să înţeleg de ce aşa o abordare nu are şanse şi în politica românească. De ce trebuie ca, sistematic, cineva care reuşeşte cu enorme eforturi să realizeze ceva în structurile statului să fie dat la o parte imediat ce se pune problema reformării structurilor de stat. Cine e mai în măsură să reformeze sistemul decât cei care au făcut-o deja pe cont propriu?

Doctorul Raed Arafat e o persoană foarte rară în spaţiul public româ­nesc, spre deosebire de politicienii cu care se confruntă acum şi care reprezintă o tipologie mult mai răspândită. Medicul îndrăgostit de România trăieşte ca să construiască pentru cei din jurul său. Şi construind atât de mult, din nimic şi împotriva curentului, a dobândit un fel de înţelegere şi determinare care sunt, şi ele, foarte rare. Are viziune, metodă, pricepere şi rezultate. Adică tot ce lipseşte mai tuturor opozanţilor lui. Cel mai prost lucru pe care clasa politică îl poate face acum pentru sănătatea românilor e să-i ignore doctorului Arafat cei 20 de ani de muncă în slujba sănătăţii românilor.
(Articol apărut în numărul din 10 decembrie al Revistei 22)

Am putea considera că e doar o eroare de poziţionare. Am mai putea gândi că, de fapt, e doar un exerciţiu mimetic: candidaţii au intuit sau au aflat că asta e ce îşi doresc cel mai mult românii de la un politician şi atunci au riscat o ofertă. Dincolo însă de motivele lor, eu m-aş apleca puţin asupra consecinţelor.

Bunul simţ e ultima redută dintr-o serie de cuvinte pe care clasa noastră politică postdecembristă le-a golit de semnificaţii, continuând o lungă tradiţie predecembristă. Comuniştii ne confiscaseră conţinutul unor cuvinte precum muncă, progres, plan, academician, raport, dezvoltare etc. Unele am reuşit să le mai recuperăm, altele nu.

După decembrie 1989, primul cuvânt care a căzut la datorie a fost chiar „revoluţie“. În curând vom aniversa 20 de ani de la un eveniment mai degrabă ambiguu. Ştim că el a determinat o trecere, însă nu ne e clar deloc, cel puţin unora dintre noi, cine a făcut această trecere, cum şi de ce.

A urmat cuvântul „schimbare“. Schimbarea care de fapt nu schimbă nimic ne-a marcat atât de tare începutul anilor ‘90 încât acum pare mai degrabă deplasat să propui o schimbare în plan politic. Înţelesul sintagmei „pleacă ai noştri, vin ai noştri“ s-a insinuat în cuvântul „schimbare“ până când l-a secătuit de orice putere.

Cuvântul de pe urma căruia am pierdut însă toţi încontinuu a fost „reformă“. Gândiţi-vă cam cu ce cuvinte ar fi întâmpinat cineva dacă ar ieşi acum public să propună o reformă a, să zicem, învăţământului românesc. „Băi, ne laşi…?!“ ar fi, probabil, reacţia cea mai la îndemână. Reforma a fost, până la această campanie prezidenţială, cuvântul cel mai vitregit. Însăşi reforma ar trebui reformată, pentru a reveni în formă şi a mai putea însemna vreodată ceva.

Apoi le-a venit rândul unor cuvinte ce păreau mai în siguranţă. Primul care îmi vine în minte e „strategie“. El a fost atacat din două părţi. O dată dinspre lumea poltică, unde a fost echivalat cu o lungă înşiruire de vorbe goale. Am citit câteva strategii guvernamentale şi nu sunt nimic mai mult de atât. După ce parcurgi un astfel de document, nu mai vrei să faci, să citeşti sau să aplici în viaţa ta o strategie.

Celălalt atac a venit din lumea sportului. Cea mai răspândită utilizare a cuvântului e în sintagma „meciuri strategice“. Adică într-un loc în care cuvântul este eliminat subit la masa verde, cu toate înţelesurile lui originale, pozitive.

Ultimul asalt la adresa cuvintelor noastre e potenţial letal. Dacă nu vom mai înţelege ce înseamnă respect şi bun-simţ, nu vom mai înţelege nimic. Pentru că nu ne vom mai înţelege între noi. Dacă pentru copiii noştri reperele de bun-simţ vor fi Traian Băsescu şi Crin Antonescu, Adi Minune va deveni un muzician, Dan Diaconescu un intelectual, iar Gigi Becali un politician. Doar că România nu va mai fi o ţară, ci un circ în aer liber pentru care casele de bilete vor fi amplasate la Nădlac şi la Otopeni.

În 2004, „Conspiraţia bunului simţ“ a fost deviza sub care partidul Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR a participat la alegeri. Am vrut să provocăm o revoluţie a bunului simţ. Am primit atunci câteva zeci de mii de voturi. A rămas o conspiraţie.

După multe alte sacrificii, câţiva prezidenţiabili ne cer acum să sacrificăm şi ultimele cuvinte care ne-ar mai fi putut salva. Le vor plimba prin ţară legate cu fulare de cuvintele „promisiune“ şi „viitor“ şi ne vor cere votul. Vor mai pune greutate pe cuvintele lor cu găleţi, tricouri, şepci, pixuri, mici şi beri. Chestii româneşti, tradiţionale.

„The problem with common sense is that it is not so common.“ Citatul ăsta are sens doar în engleză şi, din păcate pentru noi, din ce în ce mai multe cuvinte îşi păstrează sensul doar în engleză.

Deşi e cel mai “reformat” din România ultimilor 20 de ani, domeniul educaţiei a demonstrat că e incapabil de o reformă care să producă şi altceva în afară de costuri, confuzie şi corupţie. Fără un sistem de educaţie performant, ancorat în lumea de azi, n-avem nici o şansă la vreun loc notabil în lumea de mâine.

Dat fiind faptul că nici o soluţie din interiorul sistemului n-a funcţionat, cred că e momentul să ne punem speranţele în una din afara lui – voucherele de educaţie. Ele presupun schimbarea modului de finanţare a educaţiei în România de la finanţarea instituţiilor de învăţământ superior la finanţarea absolvenţilor de liceu care sunt admişi la o facultate, privată sau de stat. Fiecare student îşi duce partea de subvenţie de la stat către facultatea care îl convinge şi îl acceptă.

În acest fel s-ar crea o piaţă a educaţiei academice, o concurenţă şi o diferenţiere pe bază de valoare. Vor fi mai bine finanţate facultăţile care vor şti să ofere ceva util studenţilor. Vor dispărea facultaţile care acum consumă resurse doar pentru propria perpetuare. Vor fi mai bine plătiţi profesorii care îi vor putea învăţa pe studenţi ceva care merită învăţat. Îşi vor găsi altceva de lucru profesorii care încă dictează cursuri ce nu mai valoreaza nici cât hârtia pe care sunt scrise.

Facultăţile vor fi obligate de piaţă să producă şi să comunice rezultate convingătoare. Vor trebui să intre în proiecte de cooperare cu entităţile economice, administrative sau culturale sau de specialitate în care studenţii vor dori să-şi găsească de lucru după absolvire. Vor învăţa să atragă resurse din mediul privat pentru a finanţa, pe de o parte o programă solidă iar pe de altă parte proiecte de cercetare academică utile.

Nu în ultimul rând, cel puţin facultăţile cu profil economic, vor avea interesul să coopteze ca profesori permanenţi sau invitaţi, oameni care chiar ştiu cum merg lucrurile în lumea afacerilor de azi. Care pot spune studenţilor cum va fi în lumea reală, nu cum scrie în cărţi că ar trebui să fie în lumea reală. Care pot insufla tinerilor un spirit antreprenorial fără de care succesul va fi întârziat şi subţire. Care pot ajuta studenţii să îşi aleagă mai repede şi mai corect un început de carieră.

Sistemul voucherelor funcţionează, la nivele şi proporţii diferite în mai multe ţări ale lumii (SUA, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Suedia, Olanda). Nu văd de ce la noi n-ar fi mai bun decât ce avem acum. Nici n-ar fi prea greu. Ar fi într-adevăr greu de impus unui sistem anacronic, care e dispus la orice pentru a-şi apăra şansa la supravieţuire. Dar cred că lupta merită dată. Şi dacă ar fi câştigată, poate am învăţa din ea şi cum să extindem cel mai bine modelul la licee, şcoli şi grădiniţe. Pentru ca la facultăţi să nu mai ajungă studenţi care nu ştiu să vorbească, să scrie sau să gândească.

E o relaţie directă. Pentru a-şi dori să fie mai bun, un profesor are nevoie de studenţi care să poată aprecia asta. Şi de studenţi care să poată folosi asta. Cu o masă de studenţi care intră în facultăţi din ce în ce mai slab pregătiţi şi mai demotivaţi, chiar şi misiunea celor mai buni profesori e din ce în ce mai grea.

Voucherele ar putea împinge la dinamism şi adaptare un domeniu încremenit în proiect, din păcate într-un proiect caduc şi ineficient. Ar putea crea responsabilizarea atât a universităţii cât şi a studentului, pentru că amândoi vor avea ceva de oferit şi ceva de primit. În plus, ar putea crea şi ceva ce azi nu prea mai există: relaţia afectivă a studentului cu facultatea şi cu profesorii lui. Bucuria şi mândria de a fi absolvit o anume facultate, de a fi avut un anume profesor. Şi poate dorinţa de a menţine legătura şi după abslovire, pentru a îi ajuta şi pe cei care vin după el.