M-am grăbit să ies din casă înainte ca totul să se blocheze iremediabil. Când am urcat în taxi l-am întrebat pe şofer cum se circulă. „Bine“, mi-a zis, liniştit. Cum „bine“, am zis, că la televizor zice că e dezastru. „E, la televizor…, acolo caută doar senzaţionalul şi panica. Nu prea au treabă cu realitatea“. Am tăcut, tinzând să-l judec ca fiind unul dintre aceia care sunt împotriva tuturor, din principiu. Dar, străbătând oraşul dintr-o parte într-alta, a trebuit să-i dau dreptate. Maşinile erau puţine, străzile principale curăţate, utilaje destul de multe, niciun ambuteiaj sau semn de catastrofă iminentă.

Discrepanţa asta flagrantă între ce mi se arăta la televizor şi ce vedeam pe stradă mi-a amintit de o altă întâmplare care m-a pus pe gânduri. În seara de 18 ianuarie, după perioada de vârf a protestelor din Piaţa Universităţii, am avut de mers la Intercontinental, la un eveniment. Trecând pe bulevard, am văzut din maşină prima bandă ocupată complet cu care de reportaj ale televiziunilor, înconjurate de multe schele pe care erau montate nenumărate camere de luat vederi şi reflectoare foarte puternice. Primul rând de protestatari era la o distanţă de câţiva metri de ele, scăldat în lumină, şi se manifesta foarte vocal, agitând steaguri şi pancarte de tot felul. Pe treptele din faţa parcului Teatrului Naţional se aliniaseră vreo 3-4 rânduri de oameni nemulţumiţi, pe o lungime cam de 50 de metri. Sentimentul, văzând asta de pe bulevard, era că oamenii care se vedeau erau doar primele rânduri din ceva ce părea o mare manifestaţie.

Când am coborât, însă, din maşină şi am mers pe trotuar înspre intrarea în hotel, am rămas, uimit, pe loc. În spatele celor 3 rânduri de manifestanţi foarte agitaţi nu mai era nimeni. Parcul şi împrejurimile erau goale. Am avut atunci sentimentul presant că asist la un fenomen creat pentru el însuşi: manifestanţii erau acolo pentru că se filma, iar televiziunile filmau manifestanţii ca să-şi fabrice singure o ştire. Vociferarea se întâmpla strict în spaţiul din faţa camerelor TV, pentru ele. Televiziunile încadrau doar câteva zeci de protestatari, pretinzând că ne aduc în case ştirea unor manifestaţii de mare amploare.

Nu zic că n-au fost zile în care lucrurile au stat exact aşa, iar miile de manifestanţi au venit acolo independent de mass-media. Dar pe 18 ianuarie am văzut cu ochii mei că ele nu stăteau aşa decât la televizor. Nu zic că în Bucureşti n-au fost zile cu probleme cu deszăpezirea, cu viscolul şi cu îngheţul. Dar pe 5 februarie lucrurile nu stăteau aşa decât la televizor. Concurenţa nu pare a mai fi pe surprinderea realităţii pentru telespectatori, ci pe surprinderea telespectatorului prin inventarea realităţii.

Panta asta mi se pare foarte periculoasă, pentru toată lumea. Dacă televiziunile au ajuns să fabrice senzaţionalul cotidian de dragul audienţei, audienţa nu poate decât să fabrice teamă, disperare şi isterie din cauza televiziunilor, care le vor transforma în noi ştiri. Asistăm la o pervertire galopantă a realităţii celei mai mundane, în care publicul devine captivul unei realităţi construite doar pentru ca el să nu-şi dezlipească ochii şi emoţiile de la ea.

Cei care au şansa să verifice singuri realitatea pot să capete o neîncredere funciară în televiziuni şi mass-media, precum taximetristul meu. Cei care nu au şansa asta devin promotori fără voie ai unei agende care nu e a lor. Când s-a declanşat săptămâna trecută isteria cumpărăturilor de-a valma de frica unei ierni „ca-n ’54“, o cucoană, întrebată la un jurnal de ştiri ce caută în creierii nopţii cu căruciorul umplut până la refuz în supermarket, a declarat hotărâtă că a venit să golească rafturile „ca să intre şi ea în rândul lumii“ (lume pe care o văzuse la televizor golind rafturile).

Iarna e grea, dar nu e ca-n ’54, însă nici televiziunile româneşti nu mai sunt ce erau odată: surse de informare, de reflectare a unei realităţi care există şi în afara lor sau a intereselor lor.
(Articol apărut în numărul din 7 februarie al Revistei 22)

Am petrecut de curând câteva zile în Belgia. O ţară a cărei scenă politică e complet blocată de peste 7 luni. Nu reuşesc să formeze un guvern, alegerile din iunie n-au rezolvat nimic, se vorbeşte din ce în ce mai des de o divizare a ţării etc. Aşadar, ceva ce pe standarde româneşti aduce a haos politic în toată regula. Şi, cu toate astea, la nivelul cetăţeanului, cel puţin atât cât am interacţionat eu cu nevoile sociale cotidiene, totul se desfăşoară fără impedimente vizibile. Politica, chiar dacă e în încurcătură, nu încurcă societatea. Şi aceeaşi stare de lucruri am întâlnit-o în mai toate ţările europene în care am călătorit.

În anul care a trecut de la utimele alegeri, noi am mers pe contrasens. Politica, politicienii şi politizarea ţin cu tot dinadinsul să încurce pe toată lumea. Dacă sunt buni la ceva, la asta sunt. Acest apetit exagerat pentru chestiunile de natură politică ar trebui canalizat cumva şi în sau mai ales înspre politica de la nivel european. România ar trebui să joace la Bruxelles o carte mult mai importantă.

Mi-aduc minte că, prin anul 2002, discutând cu un politician european, l-am întrebat ce e cel mai specific negocierilor cu România pentru aderare la UE. Mi-a răspuns că, la nivelul forurilor europene, sunt foarte miraţi că „negociatorii“ români nu negociază aproape nimic. Spre deosebire de alte state est-europene, cu precădere Polonia, care negocia la sânge fiecare paragraf, românii se mulţumeau să zică „da“ la aproape orice cerinţă europeană. Ne-a luat ceva timp, îmi spunea interlocutorul meu, să înţelegem că românii zic „da“ ştiind din capul locului că nu vor îndeplini mai nimic din obligaţiile asumate.

Cred că ăsta e, în principal, şi felul în care politicienii români ne încurcă inclusiv acasă. Neavând pricepere la chestiuni concrete, de economie, de afaceri, de cultură, de servicii sociale sau măcar de bună măsură, zic „da“ la toate prostiile pe care cei din jur, de acelaşi nivel, le vâră sub nas sau pe la urechi. Iar de aici încolo, noi toţi, restul, trebuie să ne batem capetele să descurcăm iţele şi să ne dăm deoparte de încâlceala şi repercusiunile lor.

Am stat de vorbă recent cu un preşedinte de bancă din România. Îmi spunea oarecum acelaşi lucru, dar din alt unghi. Pe el nu-l incomoda atât incompetenţa crasă a decidenţilor politici din guvern şi parlament, cât mai ales faptul că, din pricina asta, ei sunt inapţi să discearnă între argumente valide şi argumente nerealiste. Nu provoacă încurcături şi probleme din rea-intenţie, ci din lipsă de discernământ. Iar odată decizia proastă luată, sunt incapabili să recunoască greşeala şi să o îndrepte cumva, în afara unor urmări extrem de grave. Consecinţele practice ale acestui fel de a lua decizii politice cu impact economic arată ca o cascadă neîntreruptă de bâlbe, cârpeli şi urechisme.

Aşadar, speranţe de profesionalizare a clasei politice nu prea mai au de unde să vină. Privind la guvern, pe de o parte, şi la noile vârfuri ale opoziţiei pe de altă parte, concluzia vine cam de la sine: mult zgomot pentru nimic bun. Poate există, totuşi, sau va apărea curând un politician care să înţeleagă această stare de fapt şi să ne poată propune, dacă nu rezolvarea, măcar limitarea ei. Adică restrângerea sferei de influenţă şi impact al politicianismului până la nivelul la care societatea să poată funcţiona normal şi autonom. Cum vor arăta normalitatea şi autonomia într-o astfel de societate românească nu am idee. Dar, comparând-o cu societatea politizată de acum, anormală şi dependentă, mi-e tare greu să cred că poate fi mai rău. S-ar putea chiar şi politicienilor să le fie mai bine, pentru că, încurcând mai puţină lume, vor avea şi ei parte mai puţin de înjurăturile şi acuzaţiile care acum le mănâncă tot timpul.
(Articol apărut în numărul din 7 decembrie al Revistei 22)

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?

În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.

Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.

Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?

Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.

Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.

Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.

Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morţi.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)

Probabil că un nume mai potrivit al organizaţiei ar fi Alianţa Profesioniştilor pentru Progres fără Politicieni. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, ori cu ei ori fără ei…

Tema dezbaterii a fost una mai mult decât necesară: “După criză – încotro?”. Perspectivele creionate de mai toţi vorbitorii au fost mai degrabă pesimiste, justificat aş spune. Dincolo de cei din sală, preocupaţi de subiect, politicienii din afara sălii par a avea cu totul alte priorităţi.

Moderatorul întâlnirii a fost Cristian Pârvulescu care a a avut o utilă şi documentată intervenţie despre modele constituţionale europene. Timpul total de o oră şi jumătate a fost prea scurt pentru toţi cei care ar fi vrut să ia cuvântul.

Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România a prezentat un model interesant de predicţie a tipului de societate în care am putea trăi după terminarea acestei crize, model creat la Universitatea Wharton din SUA şi testat în mediul de afaceri românesc.

Bogdan Hossu, liderul organizaţiei sindicale Cartel Alfa nu ştiu despre ce a vorbit pentru că a avut un ritm de neurmărit, care m-a dus cu gândul doar la finalul reclamelor de medicamente (pentruprescripţiişirecomandăriadresaţi-vămediculuisaufarmacistului…).

Gabriel Biriş, de la casa de avocatură Biriş Goran a vorbit foarte la obiect şi bine argumentat despre nişte măsuri fiscale atât de inteligente şi de bun simţ încât nu vor deveni niciodată lege în România.

A mai luat cuvântul o tânără al carei nume din păcate nu l-am reţinut şi care a vorbit despre păsul celor 150 de bursieri pentru şcolarizarea cărora în străinătate statul român a cheltuit 10 milioane de euro. Înţelegerea era ca la finalul studiilor ei să se întoarcă în ţară iar statul să-i angajeze în administraţie. Oamenii şi-au ascuţit minţile şi şi-au tocit coatele pe băncile celor mai renumite universităţi din lume însă aici, mediocrităţile care tocesc toate birourile administrative confiscate politic n-au catadicsit să angajeze nici macar un singur tânăr proaspat instruit la nivel de top.

Finalul prelegerilor i-a aparţinut lui Dan Puric care a vorbit ca de obicei, oarecum împrăştiat şi dezlânat, abuzând de citate ordonate brownian dar, tot ca de obicei, charismatic şi animat de pasiune şi bună credinţă.

Una peste alta, atât apariţia APP cât şi iniţiativa acestei dezbateri sunt de foarte bun augur pentru societatea românească. S-au adunat la un loc elite diverse care ar putea produce împreună un model viabil de stat român al secolului 21. Dacă ar putea produce şi un mecanism de punere în bună practică a modelului, voi fi foarte bucuros să le fiu recunoscător.