Dintr-o privire 16
Deşi înţeleg subiectul din ce în ce mai bine, nu contenesc să mă intrige, periodic, dificultăţile pe care le avem să privim în ochi oamenii cărora le vorbim. Ţin cursuri de vorbire în public şi aproape în fiecare grupă de cursanţi, oricât de ridicat ar fi nivelul ierarhic pe care îl ocupă în companiile lor, cel puţin jumătate au dificultăţi majore de a privi în ochii oamenilor cu care vorbesc.
Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: uită-te la mine, când vorbesc cu tine!. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc! răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare. Read the rest of this entry →
