Şi e peste tot într-un fel inventiv, creativ, prietenos. E menit să creeze o identitate pentru o capitală în care jumătate din populaţie nu e născută în Olanda. Diversitatea îmbracă, practic, orice forme, după cum ilustra foarte sugestiv şi tabloul care trona, pe un perete întreg, în salonul de mic dejun al hotelului în care am stat.

E cu totul remarcabil felul în care Amsterdamul transformă toată aceasta diversitate comunitară într-o libertate individuală cum puţine oraşe din lume au. Lejeritatea cu care fiecare îl acceptă pe celălalt în alteritatea lui, cu obiceiurile, plăcerile şi condiţionările lui, e surprinzătoare pentru cineva venit dintr-o cultură a observaţiei critice, mereu intransigentă cu altul, mereu indulgentă cu sine.

Nu ştiu cât mai rezistă în Amsterdam din stilul de viaţă tradiţional olandez şi cât au preluat emigranţii din el, însă am văzut un obicei pe care l-a adoptat marea majoritate – mersul pe bicicletă. A fost prima dată când am experimentat o “rush hour” pe biciclete, la finalul zilei de lucru. Venind dintr-o capitală în care trebuie să te fereşti de maşini şi de noroi, nu mi-a fost uşor să mă feresc de biciclete. Dincolo însă de inadecvarea mea la el, peisajul e reconfortant.

Cel puţin la fel de reconfortant e şi traiul într-o societate care nu e obsedată de status. Multele biciclete, ca şi mai puţinele maşini, sunt mai degrabă modeste, funcţionale, decente. E probabil şi unul dintre motivele pentru care oamenii care merg cu ele îţi zâmbesc când îţi întâlnesc privirea. N-au nimic de demonstrat şi de apărat. Vor doar să circule şi să trăiască civilizat. Mi-a plăcut atât de mult încât sunt din ce în ce mai aproape să risc mersul pe o bicicletă olandeză şi la Bucureşti.