Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.

O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.

Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi să facă orice, să-şi suspende orice reper moral doar pentru a reuşi în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuşi să-şi lase terfelite reputaţia, familia, munca şi, în ultimă instanţă, viaţa, doar pentru a reuşi în politică.

Şi nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobşte numitele locomotive ale unui partid, ci şi la, sau poate mai ales, la miile de activişti locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câştigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiţi de orice urmă de scrupule sau de bun-simţ.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuşi la orice pentru putere şi în mass-media, şi în afaceri, şi în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari şi mai uşor de obţinut dacă nu ai niciun fel de condiţionări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar şi valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ţi sacrifici propriul fel de a trăi cu speranţa că vei putea să câştigi, salvându-ţi, totuşi, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mişcare politică să reuşească în România de azi, ea ar avea nevoie de câţiva oameni cu suficient de mulţi bani încât să-şi poată permite luxul de a-şi urmări şi finanţa obiectivele politice fără a trebui să facă înţelegeri cu politicieni dispuşi la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Şi ar mai avea nevoie de mulţi oameni care să-şi dorească să intre, să reziste şi să se realizeze în serviciul public, fără a face înţelegeri cu funcţionari publici dispuşi la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulţi acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăştia au apărut, poate că e mai uşor să afle unii de alţii şi să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piaţa politică pare stabil împărţită între PD-L, PSD, PNL şi UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare şi mass-media, pare o piaţă politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci şi pentru alegătorii români înşişi. E închisă şi în faţa conectării la politica mare, europeană, şi în faţa propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani.

Pretenţia de a ocupa poziţia de comisar european pe agricultură îmi pare că se înscrie în aceeaşi linie. A lipsei de măsură. Cum să pretinzi să conduci agricultura europeană (o treime din bugetul Uniunii Europene), când tu nu eşti în stare să ridici de la pământ propria agricultură, nici măcar cu bani de pomană?

E ca şi cum, după ce ai condus dezastruos o primărie, ai pretenţia să conduci o ţară întreagă. Zâmbiţi? Asta nu e o problemă, ne-am obişnuit să râdem unii de alţii, dar aici, la noi, în incintă. Faptul că acum ne-am propus să exportăm şi băşcălia, sub forma unui comisar cu bască, înseamnă să ridicăm lipsa de măsură la rang de instituţie europeană. Dacă ne iese, o să ne facem de băşcălie fără măsură. Dacă nu ne iese, deasemenea.

Acum nişte ani am cunoscut câţiva politicieni europeni şi toţi, fără excepţie, mi-au părut oameni foarte la locul lor. Oare cum s-or uita ei la pretenţiile noastre? Or zice că e fudulie, prostie, nebunie? S-or amuza, s-or întrista, s-or lua cu mâinile de păr?

Eu nu mă pricep la politica şi politicile europene dar mie, dacă m-aş întâlni acum cu un politician european, mi-ar fi destul de târşă, m-aş simţi foarte stânjenit că noi, din România, pretindem să avem un cuvânt de spus în agricultura Germaniei, a Austriei, a Franţei şi a altora asemenea.

Nu ştiu dacă simţul umorului m-ar scoate din situaţie pentru că simţul penibilului m-ar bloca în ea. Aş încerca mai degrabă să scuz decât să apăr aşa o ambiţie şi sunt tare, tare curios cum or fi motivat-o oficialii noştri de la bun început.

Când oameni publici vorbesc (în parlament, la televizor sau aiurea) nu faptul că vorbesc e neapărat deranjant, ci că sunt în stare să vorbească mult mai mult decât e oricine în stare să asculte. Nu au nici măsura lor, nici a celorlalţi.

Când oameni din varii domenii se exprimă urât în mass-media, nu faptul că le mai scapă din când în când o vorbă nelalocul ei e reprobabil, cât faptul că limbajul urât a ajuns să ţină loc de întreg limbajul lor.

Lucrurile astea mi-au venit în minte văzând ieri primul discurs ţinut de Becali în Parlamentul European. Îl puteţi urmări aici . Mi s-a părut un exemplu de necontestat al forţei civilizatoare a Europei. În România el n-a vorbit sau citit niciodată atât de corect şi atât de puţin (un minut). Preşedintele de şedinţă l-a felicitat pentru concizie. Scena era suprarealistă.

Nu ştiu cât îl poate civiliza Europa pe Becali înăuntrul lui dar am văzut cât îl poate civiliza în afara lui. Adică în formele lui de manifestare în public. Iar ăsta e un foarte bun început.

De când l-am văzut, nu contenesc să mă întreb ce am putea să facem ca să-i învăţăm pe oamenii noştri publici măsura? După modelul corporaţiilor multinaţionale, deschiderea la Bucureşti a unei filiale a Parlamentului European e o idee pe care aş vota-o mâine.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva.

Mult mai potrivit pentru peisajul media românesc mi s-ar părea sloganul: „News as an excuse“. Pentru că aşa pare – că ştirile folosesc, mai degrabă, ca o scuză, un pretext pentru interminabile şi inutile divagaţii şi răs-răstălmăciri ale unor chestiuni lipsite oricum, din start, de substanţă sau utilitate.

Mă întreb, din postura de destinatar al ştirilor: oare, când cineva stabileşte ierarhia ştirilor într-un vehicul media, ia în considerare şi acest criteriu: dacă informaţia respectivă foloseşte cuiva din public la ceva? Mie-mi foloseşte la ceva să ştiu ce face Elena Udrea de dimineaţă până seara? Sau Ludovic Orban, sau Bănicioiu, sau…

Poate premisa întrebării de mai sus nu e corectă. Sunt eu, ca parte a publicului larg, destinatarul prim al ştirilor? Sau destinatari mai importanţi ai ştirilor excesive cu politicieni sunt tocmai restul politicienilor? Sentimentul pe care îl am ăsta e: că sunt făcut spectator la un schimb de ştiri între oameni care n-au nimic de-a face cu mine sau cu ceva ce mie mi-ar fi util.

Cred că o porţiune mare din prăpastia care s-a creat vine şi din faptul că mass-media s-au întrepătruns atât de puternic cu politica încât aproape au ajuns una cu ea. Respiră prin ea, trăiesc pentru ea şi de pe urma ei. În Occident, rolul mass-media e de curea de transmisie de jos în sus – preia problemele oamenilor şi le aduce în atenţia celor care îi conduc pentru a le rezolva.

La noi, e exact pe dos – orice frecuş sau ocheadă între doi potentaţi ai zilei sunt umflate şi împrăştiate în spaţiul public ca şi cum ar fi o soluţie la vreuna dintre problemele noastre. În fapt, sunt doar cârpeli pentru problemele lor.

De mai mult timp, am renunţat să mă mai uit la talk-show-uri. M-am restrâns la ştiri. Treptat, renunţ şi la ele pentru că mi se arată din ce în ce mai irelevante. Vorbesc despre lupte care nu sunt ale mele şi care nu vreau să-mi consume timp din viaţă. Şi îmi pare rău că am ajuns în acest punct.

Pentru că sunt convins că şi în România, ca în orice altă ţară din lume, se întâmplă în fiecare zi lucruri pe care, dacă le-aş afla, mi-ar fi de ajutor. Aş progresa cumva, mi-ar fi mai bine. Aş putea discuta cu oameni din jur despre cum să ne construim mai bine vieţile, educaţia, afacerile, carierele, în funcţie de noutăţile momentului.

Cu noutăţile care apar acum la noi, la ştiri, nu prea am ce să fac. Cu politicieni care se atacă în fiecare zi n-am ce să fac. Cu planuri care nu devin niciodată realitate n-am ce să fac. Cu legi care se schimbă după trei zile prin ordonanţe de modificare şi pe care oricum nu le respectă nimeni n-am ce să fac. Cu declaraţii sindicale fără subiect şi predicat nu am ce să fac. Cu ştiri sportive care sunt mai mult despre patroni decât despre sportivi n-am ce să fac. Cu toate detaliile despre viaţa mai mult sau mai puţin intimă a vedetelor n-am ce să fac.

Mass-media de conţinut (nu mă refer, deci, la tabloide) se vaită de o scădere continuă a publicului. Poate regândirea manierei de ştiaristică şi segmentarea mai inteligentă a publicului-ţintă ar fi o soluţie de revenire. Nu se poate ca ţara asta să fie populată numai cu oameni interesaţi de nimicuri frivole, cărora să le fie indiferent cu ce rămân după o pagină sau o jumătate de oră de ştiri.

Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie.

Oameni publici care nu se pot achita de obligaţiile curente, pentru care sunt învestiţi şi plătiţi, deoarece sunt măcinaţi de agende ale unor perpetue sinecuri viitoare. N-am nimic împotriva dorinţelor de promovare, dar m-aş bucura dacă aceste planuri s-ar pune la cale ca rezultat al activităţii prezente şi nu în dauna ei.

În aceeaşi linie de ambiguitate ineficientă mi se pare că intră şi numirea miniştrilor din rândul parlamentarilor. Îmi vine greu să cred că un ministru-parlamentar îşi poate îndeplini cu maximum de eficienţă ambele seturi de atribuţii. Dacă e aşa, înseamnă că atribuţiile respective sunt insuficiente. N-ar trebui să poată fi acoperite doar cu jumătate de normă. Şi atunci de ce să nu alegem sau să numim oameni politici care să umple cum se cuvine o funcţie publică? Adică pe de-a-ntregul?

Când mă tem că e o boală naţională, mă gândesc la faptul că acest tip de comportament al clasei politice e reprezentativ pentru comportamentul nostru, aşa cum clasa politică în sine e reprezentativă pentru populaţia României. Întâlnesc adesea oameni care vor să fie altceva decât sunt. Iar asta îi apasă atât de mult încât nu se pot desfăşura defel în ceea ce sunt, în profesie, în familie, în viaţă.

De multe ori, problema cu acest altceva e că e foarte departe. Nu e doar ceva mai bun, ci cu totul altceva. Atât de diferit încât e aproape de neatins. Şi cu cât e mai de neatins, cu atât consumă mai mult imaginaţia şi energia de a visa cu ochii deschişi, de a tânji îndurerat. Iar singurul rezultat palpabil e acela al unei autoescaladate frustrări, nemulţumiri şi neîmpliniri.

Pare a fi ceva, în educaţia multora dintre noi, care ne seacă inutil resursele. Nu ne putem împlini în ceea ce facem, dar nici nu avem puterea şi determinarea de a comuta în mod decisiv pe o altă direcţie. Fundu-n două luntri pare a fi una dintre caracteristicile dominante ale brandului României.

Prin contrast, dacă e ceva ce admir fără rezerve la civilizaţia occidentală e tocmai această capacitate de a decide şi de a asuma schimbarea: la nivel personal, familial, comunitar. Ca să aibă succes, aceste schimbări au fost însă, de cele mai multe ori, incrementale. Din aproape în aproape. Ele nu au exclus revoluţiile autentice, mutaţiile sociale sau alte schisme majore, însă, per ansamblu, numeric vorbind, acestea au fost mai degrabă excepţia decât regula. Oamenii au fost obişnuiţi să construiască pe ceea ce ştiau deja.

Întorcându-mă la civilizaţia noastră latino-orientală, aici schimbarea are un singur deziderat: tunul. Totul, dintr-o dată, pentru mine, acum! Altminteri nu merită efortul. Să construieşti, bucată cu bucată, o carieră, o avere, o reputaţie pare lipsit de sens. Nu câştigi respectul nimănui. Pentru că cei care ar trebui să te respecte nu te măsoară cu criteriul profunzimii sau al temeiniciei, ci doar al vitezei. Cât de repede ai ajuns unde visează ei să ajungă.

Nu ştiu cum poate fi oprit tunul Oprescu să tragă ţeapă după ţeapă. În loc să viseze preşedinţi, m-aş bucura să scoată Bucureştiul de la reanimare. În loc de băşcălie de mahala, aş prefera o seriozitate de capitală europeană. Străzi pe care maşinile să poată parca, trotuare pe care pietonii să poată merge, semafoare care să fluidizeze traficul, şantiere care să nu mai inunde cu noroi pe o rază de un kilometru.

Chestiuni banale, nespectaculoase, nesenzaţionale, care m-ar face să-l votez peste patru ani preşedintele preşedinţilor.

Contextul managerial şi politic românesc seamănă foarte puţin cu cel european. Întotdeauna i-am invidiat pe partenerii mei de afaceri europeni care îmi povesteau cu relaxare şi optimism despre bunele lor relaţii de colaborare cu lideri politici din ţările lor, despre succesul multor iniţiative private preluate şi puse în practică de structurile politice şi administrative. Aveau canale de comunicare deschise, disponibile şi eficace. Iar aceste canale nu erau mijlocite sistematic de comisioane, şpăgi sau alte atenţii. Nu înseamna că ele nu existau, dar erau mai degrabă excepţia decât regula. Cheia era interesul public comun.

La noi lucrurile stau diferit. Managerii au, în genere, o părere proastă despre capabilităţile de performanţă ale sistemului public iar funcţionarii şi oamenii politici – cel puţin cei cu care eu am stat de vorbă – sunt de părere că mecanismele care generează eficienţă şi performanţă în mediul privat nu pot fi puse în aplicare în structurile statului din cauza ingerinţelor politice şi a lipsei de motivaţie a oamenilor din sistem.

Propunerea mea e următoarea: cele 4 partide importante din România (PD-L, PSD, PNL şi UDMR) să facă o înţelegere pe 4 ani în care să cedeze un minister, oricare, unei echipe de management apolitice, cu dovedite performanţe financiare şi organizatorice în mediul privat corporatist. Această echipă să elaboreze şi să propună conducerilor celor 4 partide un plan de eficientizare a activităţii ministerului, cu etape, resurse, obiective şi criterii de măsurare pentru cei 4 ani. Odată strategia agreată, echipa să poată primi garanţia conducerii operaţionale pentru întreaga perioadă, cu respectarea criteriilor de performanţă, indiferent de schimbările politice sau administrative.

Acest minister ar trebui să asigure, pe lângă funcţionarea lui normală, şi o resursă de bune practici pe care fiecare dintre ministerele politice să le poată prelua şi adapta activităţii specifice. Cel mai frecvent răspuns pe care, în România, îl primeşte cineva care încercă să propuna o soluţie nouă e că nu se poate. Motivele abundă. Părem mult mai imaginativi în a găsi motive pentru care ceva nu se poate decât în a găsi mijloace să se poată.

Un aranjament de genul celui propus ar permite miniştrilor şi establishment-ului politic să preia în propriile structuri politice si administrative doar acele mecanisme, proceduri si instrumente de organizare care au trecut testul punerii în practică, care deja au dat rezultate. Iar procesul poate fi progresiv; nu trebuie să aşteptăm 4 ani, bunele practici pot fi preluate pe măsură ce devin viabile, de către oricare dintre partide.

Problema recompensei financiare pentru echipa de management a ministerului-pilot mi se pare secundară. Există acum în România un număr suficient de manageri foarte buni, fie încă activi, fie retraşi în postura de acţionari şi investitori, al căror venit nu mai depinde de un job anume. Sunt convins că mulţi dintre ei – pe câţiva chiar îi cunosc – ar fi dispuşi să se înhame la un astfel de proiect pentru motivaţii mai înalte decât cele financiare.

Dacă am putea trece cumva de suspiciunile reciproce care ne viciază atât comunicarea cât şi relaţiile, poate am putea să învăţăm să ne bucurăm împreuna de ce ştie fiecare să facă cel mai bine. Am putea să ne acordam o minimă încredere şi să ne ajutăm să construim pe ea o societate în care elita managerială şi cea politică aleg cooperarea în locul conflictului sau al ignorării şi dau un exemplu pozitiv, de apreciat şi de urmat.

În al doilea rând am mai învăţat că nu contează. Nu contează dacă oamenii votează pe mai multe liste, dacă voturile se comandă, se cumpără sau se falsifică. Se întâmplă la fiecare rundă de alegeri şi de fiecare dată rămâne cum am stabilit.

În al treilea rând am mai învăţat că, la alegerile prezidenţiale din toamnă, cei care vom dori să votăm vom avea de făcut o alegere foarte grea.

De la timonă ne va cere votul un Traian Băsescu care şi-a pierdut busola. Pupincuriştii de serviciu i-au înlocuit-o probabil cu o oglinjoară brunetă, cu mintea odihnită şi care îi ţuguie din vârful buzelor că alţii ca el şi ca ea nu s-au mai născut pe aceste meleaguri.

Din sala maşinilor, înconjurat de muncitori bruneţi care este, care vrea şi care ştie, ne va cere votul Mircea Geoană. Omul dinăuntrul coaliţiei care se opune preşedinţiei, guvernului, şi partidului, fiind astfel mai tot timpul pe dinafară.

De undeva din camera de oaspeţi ne va cere votul, cam “off course”, Crin Antonescu. E singurul care încă mai are ceva credit necheltuit, fiind mai proaspăt în arena leilor de mucava. Rămâne de văzut câţi lei va avea, în buzunare şi împrejur, pentru a putea lupta cu fabricile de lapte şi miere pe care contracandidaţii le vor plimba prin faţa mulţimilor salivând după mici şi bere.

Bineînţeles, din cală, dintre bagaje şi animale, ne vor cere votul şi tot felul de specimeme, care mai sedate care mai curentate, care vor dori să se audă din nou vorbind, să se vadă din nou gesticulând pentru că, nu-i aşa, o viaţă avem şi atunci e bine să o trăim la televizor.

În concluzie, va fi greu. Din ce în ce mai greu.