Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

(Articol apărut în numărul din 24 noiembrie al Revistei 22)
Se întâmplă tot mai des în ultima vreme să fiu întrebat dacă nu mă reîntorc în politică. În pofida răspunsului negativ pe care îl dau de fiecare dată, aproape nu e eveniment public la care să particip unde să nu fiu abordat de oameni care vor să iniţieze o mişcare politică nouă. Pe undeva, energia pe care o simt acum în jur e aceeaşi cu cea pe care am simţit-o în mine în 2000 când, după ce am avut de ales între Iliescu şi Vadim, am pornit înfiinţarea URR.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente. Read the rest of this entry →

În chestiunea comisarului european, România e ori cel mai bun negociator ori cel mai prost. Cale de mijloc nu e. Nu ştim cum va arăta rezultatul dar începutul procesului sună destul de cunoscut. Am mai scris pe acest blog despre lipsa de măsură, ca sindrom al clasei noastre politice.

Pretenţia de a ocupa poziţia de comisar european pe agricultură îmi pare că se înscrie în aceeaşi linie. A lipsei de măsură. Cum să pretinzi să conduci agricultura europeană (o treime din bugetul Uniunii Europene), când tu nu eşti în stare să ridici de la pământ propria agricultură, nici măcar cu bani de pomană? Read the rest of this entry →

Unul dintre lucrurile foarte importante care lipseşte din comportamentul multor personaje publice din România e măsura. Toţi oamenii de afaceri străini care mi s-au plâns de-a lungul timpului că oficialii români le cer şpagă, nu se plângeau atât de faptul în sine, care e răspândit şi dincolo de graniţele vestice ale României. Ei erau uimiţi în primul rând de pretenţiile complet exagerate ale celor corupţi. Nu prezenţa corupţiei deranja cel mai mult, ci lipsa ei de măsură.

Când oameni publici vorbesc (în parlament, la televizor sau aiurea) nu faptul că vorbesc e neapărat deranjant, ci că sunt în stare să vorbească mult mai mult decât e oricine în stare să asculte. Nu au nici măsura lor, nici a celorlalţi. Read the rest of this entry →

(articol apărut în numărul din 1 septembrie al Revistei 22)
Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-şi reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularităţile şi generalităţile sale. Ei îşi culeg unele informaţii de la ştiri, însă lumea pe care ştirile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 4 august al Revistei 22)
Ca locuitor al Bucureştiului, am şi eu un of. M-am săturat de primari care, imediat ce sunt aleşi, nu mai vor să fie primari, vor să fie altceva. Mi-aş dori şi eu un primar care să vrea să fie primar. Atât. Primar bun. De la cap la coadă. Toată ziua. Patru ani, măcar.

Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 7 iulie al Revistei 22)
M-am tot gândit cum s-ar putea crea un sistem în care administraţia centrală să poată beneficia de expertiza mediului privat corporatist în chestiuni de management, eficienţă şi organizare, fără a fi obligată la depolitizare. Şi am imaginat o soluţie în care toată lumea să aibă de câştigat, fiecare parte contribuind cu ceva. Prin părţi înţeleg pe de o parte managerii privaţi competenţi, pe de cealaltă miniştrii şi alţi lideri politici. Nu în ultimul rând, mă aştept să avem de câştigat şi noi, cei care ar trebui să ne bucurăm de rezultatele cooperării eficiente între cele două, azi, tabere. Read the rest of this entry →

În primul rând am învăţat că nu învăţăm mai nimic din ce trăim. După o primă gură de aer proaspăt generată de prezenţa în fruntea listei PD-L a unui onorabil trio extra-politic (Macovei, Ungureanu şi Preda) a urmat duşul rece al “succesului” starletei de Dorobanţi, pe care o despart de cealaltă Elenă prezidenţială antedecembristă doar vârsta, culoarea părului şi grosimea buzelor. Read the rest of this entry →