E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.

Nu zic că e doar vina manierei de (dez)organizare, a avut legătură şi cu calitatea unei părţi a publicului, suficient de nesimţită încât să arunce totul pe jos şi să ne oblige pe toţi să stăm câteva ore într-o groapă de gunoi.

Dar oare ar fi fost scumpă, pe lângă cei 5 milioane de euro cât am citit că a costat spectacolul, angajarea şi a unui consultant extern care să îndrume înspre organizarea concertului nu doar pentru artişti, ci şi pentru publicul plătitor? Ce contează mai mult: că a fost Madonna aici şi toate părţile implicate şi-au încasat banii sau că 70.000 de români n-ar fi trebuit să experimenteze condiţiile unui bâlci de secol 18?

Păcat de spectacol. Ca experienţă de entertainment pe scenă, a fost peste U2. Ca experienţă a spectatorului a fost incomparabil. La Londra m-am simţit respectat, aici mai degrabă păcălit.

Următoarele bilete le am la Leonard Cohen şi aveam speranţe foarte mari, după relatările prietenilor de la precedentul lui spectacol în Bucureşti. Acum, după experienţa Madonna, sunt ceva mai rezervat. Dar îmi menţin totuşi optimismul că organizarea va fi mai decentă decât ieri.

Luna care a trecut mi-a dat foarte mult de gândit despre locul meu în ţara asta şi despre locul ei în mine. Nu mai ieşisem din România de la începutul anului şi mi se părea că aici totul merge din ce în ce mai rău din cauza crizei. Că mulţi oameni se urâţesc din pricina ei.

În Franţa şi în Anglia, oamenii nu s-au urâţit. În Franţa, bunul gust, civilizaţia spaţiului public şi vocaţia ospitalităţii persistă. În Anglia, amabilitatea fără egal, organizarea perfectă şi bucuria diversităţii sunt la ele acasă la fel ca întotdeauna.

E ceva în societăţile astea care nu ţine de vremuri, de bani sau de politicieni. La noi totul se învârte în jurul sorţii, al banilor şi al politicienilor. Diferenţa asta m-a frapat acum mai mult decât oricând altcândva. Şi mi-a dat de gândit. Dacă e ceva ce nu se poate schimba? Dacă e ceva pentru care nu merită să mai ratăm destinele încă unei generaţii?

Ne găsim şi ne protejăm fiecare locşorul nostru aici, cât mai departe de lumea nebună de la televizor şi de pe stradă. Dar cât de protejaţi suntem cu adevărat? Şi de ce să ne trăim viaţa ferindu-ne de alţii când am putea să o trăim bucurându-ne de prezenţa lor? Acolo ai şanse mari să primeşti un zâmbet aproape în orice situaţie în care intri în vorbă cu cineva străin. Şi o mână de ajutor. Aici, o privire piezişă şi o durere în cot.

Nu idealizez lumea de acolo dar nici nu pot să neg că e de o decenţă şi o civilitate revigorante. Nu demonizez lumea de aici dar nici nu pot să neg că devine de o indecenţă şi o nesimţire alarmante.

Andrei Pleşu se arăta convins, într-un interviu din 7 august din Adevărul, că nu va mai apuca să vadă alt chip al acestei ţări. Eu, de câteva săptămâni încoace, mă întreb serios dacă nu cumva aş vrea să apuc să-i văd chipul, oricum ar fi el, mai de departe. Deocamdată o să-l sun din când în când pe Adi, să-l întreb cum se vede.