Acum, băieţii mei îşi satsifac toate aceste curiozităţi cu predilecţie în spaţiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învaţă teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth şi află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulţumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei şi-o construiesc.

E un subiect care mă frământă şi la care caut o soluţie. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 şi 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală şi să lase lumea să intre în ei. Aş vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aş fi dorit când eram ca ei, şi nu mi-e clar de unde să încep şi încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simţi şi al lor.

Recent am învăţat de la Cristi Lupşa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveştile. Poveştile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experienţele care să merite povestite şi cuvintele potrivite cu care să le dai viaţă. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor şi să citească despre cum au trăit alţii lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimişti. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate şi pentru experienţe şi pentru lecturi?

Poveştile sunt şi o bună sursă de relaţii. Creăm relaţii mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase şi visăm mai frumos. Şi unele şi altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puţin în lumea aşa cum am învăţat-o eu.

Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendinţa tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptaţi la lumea virtuală şi atunci n-aş face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi aşa. Apoi iar nu mai ştiu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios şi dubitativ.

Sunt oameni care se ajută să reuşească, să progreseze împreună şi asta e condiţia esenţială a unei elite durabile şi eficiente. Prin aceste două caracteristici înţeleg o elită capabilă să producă rezultate concrete, pe o perioadă îndelungată de timp. Oamenii aştia par să poată face deja acest lucru, fiecare în domeniul lui de activitate, ajutându-se însă de toţi ceilalţi.

A fost foarte reconfortant pentru mine să simt ce scriu acum, pentru că spaţiul public românesc abundă zilnic de contraargumente la titlul acestui articol. Am plecat de la conferinţă, cum era de aşteptat, mai optimist.

Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.

În acelaşi timp sunt şi oameni care aproape au pierdut acest exerciţiu chiar şi cu ei înşişi, nu doar cu cei din jur. La un workshop recent am rugat toţi participanţii – majoritatea cu experienţă, cu funcţii de conducere – să-mi spună o realizare profesională a lor, un lucru cu care se mândresc. Peste jumătate n-au avut un răspuns, aproape trei sferturi au avut nevoie de câteva secunde ca să-şi revină din şocul întrebării. După un timp, când s-au mai obişnuit puţin să se caute pe sine şi apreciativ, faptele bune au început să iasă la iveală. Erau însă îngropate sub un munte de temeri, de eforturi şi de nesiguranţă.

Aşadar, sunt optimist. Atât de optimist încât am acceptat bucuros invitaţia de a vorbi la conferinţa Optimism 2009, din 8 iulie, organizată de Cristi Manafu. Îi sunt recunoscător pentru curaj. Însuşi faptul că o astfel de conferinţă poate exista în astfel de vremuri e un motiv de optimism.

Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.

Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.

Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Una dintre măsurile nefericirii pare a fi disponibilitatea redusă a oamenilor de a fi sinceri cu ei înşişi, despre ei înşişi. E o tendinţă pe care o văd şi eu adesea în cursurile de branding personal. Mulţi avem dificultăţi reale în a ne accepta şi declara minusurile, neajunsurile. Coordonatorii studiului documentează aceste diferenţe: între felul nefericit în care cineva trăia şi se simţea şi felul mulţumitor în care se descria. E un fel de fals optimism asumat, în care vrei să te convingi că eşti ok deşi eşti foarte departe de asta. E un mecanism defensiv care însă apără fără să ajute.

Al doilea mărturisesc că m-a surprins, nu mă uitasem până acum la emoţii din aşa o perspectivă. O concluzie a studiului e că emoţiile pozitive ne fac mai vulnerabili decât cele negative. Asta pentru că în timp ce cele negative au rol de protecţie, ne pot apăra de mai rău, cele pozitive ne pot expune unor viitoare dezamăgiri. Vaillant spune:

“E foarte greu, pentru cei mai mulţi dintre noi, să tolerăm să fim iubiţi.”

M-am mai liniştit când am citit că această concluzie e valabilă doar pe termen scurt, pentru reacţiile imediate. Pe termen lung, emoţiile pozitive creează conexiuni mai sănătoase şi mai adânci, mult mai favorabile unui trai fericit.

În fine, a treia concluzie e sumarizată chiar de conducătorul studiului, într-un interviu de anul trecut. Întrebat ce a învăţat în mod esenţial din acest studiu, George Vaillant răspunde:

“Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă sunt relaţiile fiecăruia cu alţi oameni.”

Aşadar, după 70 de ani de urmărit în detaliu vieţile unor oameni cu realizări dintre cele mai notabile (oameni de afaceri, de cultură, medici, politicieni de vârf – unul dintre ei a ajuns preşedintele SUA), concluzia e că nu ceea ce a avut fiecare în afara lui a contribuit decisiv la fericire, ci ceea ce a putut fiecare să trăiască înăuntrul lui, în relaţie cu altcineva. Nu ceea ce puteau dobândi, expune şi cuantifica, ci ceea ce puteau împărtăşi.

Mi se pare o concluzie utilă, mai ales în vremurile grele pe care le parcurgem. Studiul a avut nevoie de multe zeci de ani şi câteva sute de vieţi ca să ajungă la ea. Poate unii dintre noi reuşim mai devreme, într-o singură viaţă.