E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.

Festivalul va dura două săptămâni şi are un program foarte ofertant pe care îl puteţi găsi aici.

M-am simţit mândru că sunt român când ei au fost încurajaţi frenetic, de o Sală a Palatului plină ochi, să vină la bis şi să îşi dea din nou măsura măiestriei şi a talentului.

Formula în care cei trei cântă – Romanian Piano Trio – tinde să devină mai mult decât un act muzical. Ei sunt pe cale să creeze un fenomen cultural datorită felului inovator în care fac muzica simfonică accesibilă cunoscătorilor şi mai puţin cunoscătorilor.

I-am auzit, cu altă ocazie, intrând în dialog cu publicul înaintea unui concert la Ateneu. Sunt foarte oocidentali în comportament şi aspiraţii. Vor să împrietenească muzica clasică cu tinerii, cu oameni pe care pănă acum rigiditatea sălilor de concert i-a pus pe fugă. Au tot ce la trebuie pentru asta: sunt instruiţi, curajoşi, proaspeţi şi deschişi.

Ei reprezintă în muzică ceea ce România ar avea nevoie în fiecare domeniu de la tânăra generaţie.

Aseară au avut în faţă un public fericit să le recunoască şi să le răsplătescă valoarea.