La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocaţia de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituţii tot atunci. Carierele cele mai strălucite îşi au rădăcinile tot atunci. Idealurile naţionale cele mai nobile tot de atunci îşi trag obârşiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcţiile, conturile, ratele şi ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde şi cum poate renaşte preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Şi totuşi creştem mai încet şi împărtăşim cu alţii mai puţin din ceea ce suntem. E clar că ştim mai multe decât ei. Şi totuşi, înţelegem mai puţine. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moşie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viaţa la ţară“. Cuvintele ei m-au atins şi mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l şi pe Neagu Djuvara la o recentă conferinţă. El evoca prin propria prezenţă, prin propriile cuvinte şi gesturi, prin propria eleganţă, politeţe şi francheţe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deşi nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele şi pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o aşezai pentru el în prezent respecta nişte rigori, nişte valori.

Cunosc astfel de oameni şi ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-şi urmeze vocaţia binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice şi foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificaţiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanţii, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că şi înaintaşii noştri aveau, acum un secol sau un secol şi jumătate, constrângerile lor. Că se loveau şi ei de tot felul de neajunsuri şi oprelişti zilnice. Aş vrea să învăţ însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie şi bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă şi inspiraţie celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre şi vieţi personale trainice, iar în plus găseau timp şi pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noţiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunităţi, unite prin valori comune şi a creat altele noi, forţate, guvernate de neîncredere şi impostură. Generaţia născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinţii lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni şi mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunităţi (cel puţin de interese) viabile.

Pentru noua generaţie, cele mai la îndemână comunităţi sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi şi în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizaţia vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităţilor tradiţionale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învăţăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspiraţional. Aspiraţiile noilor comunităţi vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viaţa să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)

Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aş recomanda studenţilor să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizaţie de partid, pentru că, ţinând cont de partidele de la noi, sistemul de valori şi comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroaşe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică.

Răspunsul opus îmi spunea însă că, în lipsa unui aport de activişti tineri, netaraţi de metehnele politicienilor români consacraţi, şansele de redresare ale partidelor sunt nule. Ele nu se vor reforma de la sine. Aşadar, n-am ştiut ce să le recomand.

A doua întrebare a fost dacă aş sfătui studenţii români să plece la studii în străinătate. Aici mi-a fost un pic mai uşor, pentru că eu însumi îmi educ copiii să plece să studieze în străinătate. Aşa cum arată acum facultăţile româneşti, marea majoritate reprezintă doar o pierdere de timp. Apoi, a venit însă întrebarea care m-a redus din nou la tăcere: „dar după terminarea studiilor le-aţi recomanda să se întoarcă în România?“. Şi aici m-am surprins în antiteză de opinii.

În virtutea primei opinii, le-aş recomanda să se întoarcă. Cred că cea mai mare şansă de redresare a României, din toate punctele de vedere, stă în cei care pleacă afară la muncă sau la studii şi se întorc înapoi în cunoştinţă de cauză a unui model de societate pe care să-l instaureze şi aici.

În virtutea opiniei contrare însă, gândul m-a dus la bursierii statului român pentru care el, statul, a plătit milioane de euro cu şcolarizarea lor la cele mai prestigioase universităţi din lume, iar apoi, la întoarcerea celor câteva sute de absolvenţi, n-a catadicsit să angajeze nici măcar unul. Pentru a se putea angaja, oamenii ăştia sunt puşi acum în postura de a uita tot ce au învăţat acolo şi de a-şi reaminti tot ceea ce reuşiseră să uite pe perioada studiilor. Aşadar, poţi recomanda cuiva să se întoarcă aici şi să îşi rateze viaţa şi cariera pentru o ţară care nu dă doi bani pe ele? Şi iar n-am mai ştiut ce să le recomand.

După întâlnire, mi-am făcut procese de conştiinţă, gândindu-mă că studenţii care umpluseră Aula Bibliotecii Centrale Universitare m-au invitat în speranţa unor răspunsuri care să-i lumineze, să le uşureze deciziile asupra propriului viitor, iar eu n-am putut decât să-mi exprim propriile nedumeriri şi îndoieli. Ce model de leadership mai e şi ăsta? Dacă e vreunul, oricum nu e unul românesc, pentru că m-am simţit destul de inadecvat momentului.

M-a surprins locul în care am ajuns. Acum 10 ani, acum 5 ani chiar, le-aş fi recomandat fără ezitare să intre în politică, la prima întrebare, şi să se întoarcă, după terminarea studiilor din străinătate, la a doua. Între timp însă, ţara asta a scos din mine multe dintre lucrurile clare cu care obişnuiam să trăiesc.

Mai nou, lumea mă întreabă cu cine voi vota. Şi nici la întrebarea asta nu ştiu să răspund. Cu un Antonescu subţirel şi lipsit de şanse reale, cu un Băsescu care înfloreşte doar în mijlocul unor conflicte ce usucă orice putinţă de progres al ţării sau cu un Geoană secondat de o camarilă de vanghelioni agramaţi şi bugetivori?

Îmi lipsesc repere şi nu ştiu de unde să le iau. Aş vrea să-mi formez opinii pe baza unor fapte, oameni, întâmplări despre care să pot spune dacă sunt de un fel sau de altul. M-am educat cu experienţe, întâlniri, lecturi şi interese care să-mi dea confortul unui discernământ pe care să mă pot baza şi pe care să se poată baza şi alţii din jurul meu. La cum arată însă acum societatea românească sau cel puţin partea ei vizibilă în spaţiul public, discernământul meu începe să-mi joace feste. Nu prea mai ştiu nici unde, nici cum să mă uit. Ţara mea m-a cam scos din mine.

Cătălin Ştefănescu a moderat excelent evenimentul, aşa cum era de aşteptat. Toţi am avut de câştigat din experienţele unor oameni deosebiţi. Toate prezentările merită povestite însă am să mă rezum aici doar la două, care m-au impresionat în mod special.

Prima a fost cea a lui Mircea Tudor, conducătorul echipei de 17 ingineri care a inventat Roboscan, scannerul de camioane premiat ca fiind cea mai bună invenţie din lume a anului 2009. Nu a fost doar votată, ci a fost votată în unanimitate de cei 82 de membri ai juriului internaţional, unanimitate nereuşită niciodată de vreo altă invenţie, de când există acest premiu.

Dincolo de inteligenţa, creativitatea şi, poate, geniul lui, Mircea a cucerit asistenţa cu francheţea, modestia şi umorul lui de excepţie. Una dintre cele mai bune prezentări la care am asistat vreodată. Sper să fie cât mai curând disponibilă pe net, ca să poată fi şi pentru alţii un model despre cum se obţine şi cum se trăieşte decent succesul. Puteţi citi povestea lui în engleză aici şi în română aici.

Un alt vorbitor care m-a lăsat mut de admiraţie cu povestea lui a fost Dumitru Popescu. Un tânăr de 32 de ani. Şi el conduce o echipă iar împreună vor lansa în curând prima rachetă românească în spaţiu. O rachetă construită de un grup de tineri români, din materiale românesti şi fără nici un ajutor din partea guvernului. O dedicare şi o putere de reuşită mult peste ale celor mai mulţi dintre noi. Incredibila lui călătorie spre succes o găsiţi aici şi aici.

Şi alţi vorbitori de vineri ar putea reprezenta oricând ţara noastră la orice conferinţă, de oriunde, pe subiectele lor de referinţă. România are oameni buni. Foarte buni. Însă nu ştim să-i promovăm, să-i transformăm în modele, iar în felul ăsta să fie urmaţi cât mai consecvent de cât mai mulţi.

Din perspectiva asta, munca echipei TED Bucureşti de a scoate în lumina reflectoarelor exemple de urmat devine ea însăşi un exemplu de urmat. Merită şi respect, şi jos pălăria şi orice altă campanie media care caută valori adevărate în ţara asta.

Aceşti tineri nu fac nici guverne în direct, nici preşedinţi pe viaţă, nici interminabile emisiuni politice live care mănâncă inutil viaţa românilor. Dar ei ne pot aduce tuturor dovada că între noi sunt oameni care pot face din România o ţară în care să merite să trăieşti.

O rasă pe cale de dispariţie în mass-media de la noi. Documentat, inspirat, cu un plan al discuţiei care însă nu m-a strâns nici o secundă, menţinând parcursul la un nivel înalt şi divers. Am purtat un dialog degajat, dar constant la obiect.

Plecând de acolo, n-am putut să nu mă întreb ce şi cât public mai poate avea azi răbdarea şi plăcerea de a asculta o discuţie de felul ăsta. Fără agitaţii isterice, fără acuze, fără ridicări de ton, fără săgeţi otrăvite, adică o discuţie despre lămurirea subiectului ei, nu despre răfuielile personale ale celor care participă la ea.

Şi mi-am pus apoi întrebarea: oare de ce Radu nu are loc cu harul, talentul şi decenţa lui la un post de radio mai generalist, cu audienţă mai largă? Unde ar putea fi ascultat şi îmbrăţişat ca model de mai multă lume. Unde ar putea convinge mai mulţi oameni să vorbească mai frumos, mai cumpănit, mai “primenit”, cum spunea el în emisiune.

Ar fi un tip de model foarte rar: care nu îţi spune neapărat cum să faci, ci care face el într-un fel în care îţi vine şi ţie, în care ai vrea şi tu să ştii să faci. Te inspiră şi te motivează cu ceva dinăuntrul tău să devii mai bun.

Pe mine m-a consumat destul de mult în emisiune – i-am şi spus-o la plecare – pentru că a trebuit să depun un efort susţinut să mă ridic la nivelul ideilor şi formulărilor pe care mi le-a propus, dar acest efort m-a ajutat. Am simţit că am reuşit să fiu mai bun decât aş fi fost lăsat de capul meu.

M-aş bucura mult ca Radu să aibă unde practica aşa un exerciţiu cu cât mai mulţi ascultători, interlocutori şi colegi de breaslă. Am respira cu toţii un alt aer jurnalistic în România. Mai curat, mai proaspăt şi mai sănătos.