Demisia ministrului a fost provocată de o dezvăluire la Realitatea TV. O cruntă ironie a sorţii a făcut ca, în aceeaşi săptămână în care postul a câştigat o importantă bătălie în războiul pe care îl duce de o bună bucată de vreme împotriva guvernului, acelaşi post TV să fie, probabil, într-o postură jurnalistică cu titlul de premieră mondială: să facă „breaking news“ cu arestarea patronului staţiei, pentru că acesta l-a şantajat şi ameninţat cu moartea pe managerul staţiei.

Am avut parte, din păcate, de încă o dovadă perfectă a principalei piedici în calea intrării noastre în lumea civilizată: dubla măsură. Nu ne putem aplica singuri standardele morale şi profesionale pe care le cerem altora. Cascadele de invective, epitete şi ironii pe care jurnaliştii Realităţii le varsă neobosiţi în fiecare seară în capul a zeci de politicieni au dispărut subit în seara cu pricina. Atunci a apărut brusc jurnalismul pur informativ. Nimeni nu mai avea nicio opinie, toţi relatau rece, imparţial, fapte despre „omul de afaceri“ Sorin Ovidiu Vântu.

Dacă dezvăluirea cadavrului figurativ din dulapul ministrului Botiş a încins şi mai mult imaginaţia lingvistică a moderatorilor deja înfierbântaţi, menţionarea cadavrelor deloc figurative îngropate de patronul lor în dealurile Moldovei i-a lăsat pe de-a-ntregul reci, nu le-a inspirat nicio urmă de părere, nicio zvâcnire de dezaprobare. Mă întreb cam cum ar fi arătat relatările jurnaliştilor Realităţii dacă în înregistrarea respectivă ar fi folosit exact aceleaşi cuvinte un om politic, să zicem Traian Băsescu, ca să iau un exemplu absolut la întâmplare… Ar fi avut el parte de acelaşi tratament discret, rezervat, sec?

O parte importantă din mass-media româneşti e prinsă într-o capcană fără ieşire. E obligată să aplice dubla măsură şi să îşi suprime elanurile justiţiare la uşile patronilor. Dacă ar fi doar capcana ei, ar fi doar problema ei. Însă aceşti jurnalişti sunt formatori de opinie. Din ce în ce mai frecvent, ei sunt formatori de dublă măsură în societatea românească şi asta devine o problemă a noastră, a tuturor. Când unii dintre ei se hotărăsc să înfiinţeze şi şcoli de media, devine şi problema generaţiilor viitoare.

În seara zilei de 20 aprilie, la ultima aterizare a lui Adrian Severin la Bucureşti, venind de la Bruxelles, pasagerii din avion i-au strigat: „Demisia, demisia!“. Poate e un semn că dubla măsură nu e acceptabilă într-o ţară civilizată şi mai ales nu din partea celor care pretind că ne apără de ea, în parlament sau la televizor.
(Articol apărut în numărul din 26 aprilie al Revistei 22)

Distorsionarea crasă a realităţii pe care cele două televiziuni o practică se sprijină pe două picioare: subiectele şi invitaţii. Între ele atârnă, precum sabia lui Damocles, interesele patronilor.

Subiectele sunt doar trei, în fiecare zi, la orice oră din zi şi din noapte: Băsescu e dictator, Boc e incompetent, PDL fură. Teoria zice că un mesaj, cu cât e mai simplu, cu atât e mai eficient. Dar cred că diriguitorii celor două posturi au citit doar primul capitol al cărţilor despre comunicare. În următoarele ar fi găsit informaţii utile despre conceptele de redundanţă, suprasaturare şi respingere. Dacă ar fi răsfoit şi cărţi de comunicare comercială, ar fi putut afla din studii de caz foarte bine documentate că firmele se feresc să facă prea multă reclamă produselor lor. Pentru că, dacă se insistă cu difuzarea aceleiaşi reclame peste un punct critic de frecvenţă, consumatorii, în loc să mai fie atraşi de spotul publicitar, încep să fie iritaţi de el şi sfârşesc prin a nu mai vrea să audă nici de reclamă, nici de brandul promovat.

Din perspectiva asta, atacurile obsesional-patologice la adresa inamicilor politici au sfârşit prin a nu mai putea crea niciun fel de sprijinitori. Niciun român nu e preocupat în fiecare zi, dimineaţa, la prânz şi seara, de Băsescu, Boc şi PDL. Probabil ei au reuşit să enerveze foarte multă lume, dar cu toţii mai avem şi alte probleme, ne mai preocupă şi alte subiecte, am vrea să mai auzim şi despre altceva. Deşi pare greu de crezut pentru corifeii televizaţi, există viaţă şi după tripleta politică aflată la putere.

Acum despre invitaţii care apar la cele două posturi TV. Ei sunt aceiaşi, la orice emisiune, pe orice subiect. Două cred că sunt meseriile cele mai în vogă la momentul ăsta în Româ nia: asistentă TV şi analist TV. Deosebirea nu e mare. Şi unele, şi alţii fac figuraţie în studio şi au în descrierea postului incontinenţa verbală autoalimentată. După cum am putut vedea şi în telegramele WikiLeaks, diferenţele între lumea mondenă şi cea politică din România sunt minore. Aceleaşi vanităţi, gratuităţi şi turpitudini. Aceeaşi irepresibilă nevoie de protectori influenţi şi bogaţi. Aceleaşi disponibilităţi la orice şi cu oricine pentru a intra în graţiile efemere ale celui mai bine plasat.

Cred că e momentul să introduc în discuţie şi o posibilă soluţie. Le-aş propune celor două canale de neştiri să se ia de pieptul siliconat cu adevărata televiziune din România – OTV – şi să se unească într-un canal numit Divorţ TV. Aici am putea afla detalii picante nu doar despre partenerii de viaţă care se despart, dar şi despre partenerii de afaceri care decid să-şi ameninţe foştii colegi şi familiile acestora cu gazarea, linşarea şi îngroparea.

Ar putea exista emisiuni extrem de interesante şi despre partenerii politici care aplică acum scuipaţi straşnici peste ochii dulci de la începutul relaţiei. Ca să nu mai vorbesc de oferta inepuizabilă a personajelor publice care practică frecvent divorţul faţă de ele însele. Care aleg să iasă azi la braţ cu opinii nu doar diferite, ci de-a dreptul contrare celor de ieri.

Divorţ TV ar putea avea şi o filială mai mică, Împăcare TV, dar ea ar emite doar câteva ore pe zi şi doar în weekend. Atunci lumea e puţin mai liniştită şi ar putea ceda în faţa impulsurilor pozitive care ar trebui să facă parte din realitatea fiecăruia dintre noi, măcar din când în când.
(Articol apărut în numărul din 5 aprilie al Revistei 22)

P.S.: Odată cu apariția acestui articol am decis și încetarea colaborării cu Voxpublica prin care postam textele de pe blog și acolo.

Falimentul stilului mogulistic de a face jurnalism e un fapt. Unii moguli şi jurnalişti l-au înţeles mai devreme, alţii îl vor înţelege mai târziu. Publicul l-a înţeles la timpul potrivit.

Jurnalismul făcut pentru patron, oricât de bine ar fi plătit, are picioare scurte (cel mult câţiva ani). Jurnalismul făcut pentru public e cel care va câştiga. Întotdeauna. Indiferent dacă e jurnalism bun sau prost. Pentru că jurnalismul prost are succes la un public incapabil să discearnă, iar jurnalismul bun câştigă un public dornic de aşa ceva. Cheia e însă orientarea. Succesul depinde de orientarea către cine citeşte sau priveşte, nu către cine comandă.

Fiind atât de preocupate să împace interese financiare divergente (ale patronului, ale publicitarilor, ale autorităţilor, ale fiscului, ale angajaţilor etc.) mare parte din mass-media de la noi a omis treptat, până la definitiv, interesele publicului. Nu zic că jurnalism ar trebui sau se poate face fără bani. Dar singurul fel în care el poate face bani în mod sustenabil e să lucreze pentru public, nu pentru patron. Ca în orice alt business. Dacă într-o firmă toată lumea face doar ce zice patronul, aventura se termină repede. Cei mai inteligenţi patroni, şi cei mai bogaţi de altfel, sunt cei care ştiu să-şi antreneze oamenii să facă bine şi cu plăcere, în primul rând, ce vor clienţii lor.

Aşadar, prima urmare pe care mi-aş dori-o de la actuala criză a mass-media ar fi apariţia de companii de presă care să îşi propună să trăiască doar din presă de bună calitate. Să aibă pentru asta un concept clar, o strategie bună şi resurse rezonabile de implementare consecventă. Să investească şi să facă profit, pe care apoi să-l reinvestească pentru creşterea afacerii. Adică să nu fie vehiculele unor persoane sau firme pentru care instituţia de presă e doar un paravan de influenţă şi şantaj. Să nu fie minciuni.

A doua urmare la care sper e reapariţia presei de bună calitate. Iar prin asta nu înţeleg presă elitistă, ci doar o presă de care publicul să se poată bucura. Deşi pare foarte greu de mulţumit, şi primesc foarte frecvent explicaţii contrare, experienţa mea de peste 12 ani în cercetare de piaţă îmi spune că publicul e, de fapt, foarte uşor de mulţumit. E nevoie doar să nu crezi că ştii dinainte ce-i trebuie şi că, dacă el nu vrea ce crezi tu că ar trebui să vrea, el e de vină. Dacă un jurnalist trece de etapa asta, ceea ce pentru mentalitatea jurnalistică românească poate să nu fie deloc uşor, publicul se va lăsa înţeles şi mulţumit.

A treia urmare, cea pe care mi-aş dori-o cel mai mult, e nemaifolosirea publicului ca armă în lupta pentru putere între presă şi autorităţile statului. Suntem într-o situaţie în care o parte a presei a făcut abuz de putere, încercând să discrediteze, cu orice preţ, persoane publice şi autorităţi ale statului. Dincolo de faptul că în bătălia asta şi-a sacrificat propriile trupe, rezultatul nu putea fi decât unul singur: persoanele publice şi autorităţile cu pricina au lovit înapoi, încercând să discrediteze, prin orice mijloace, instituţiile de presă.

Nu ştiu cine a câştigat dintre ei, dar ştiu cine a pierdut dintre noi: cei care sperau la ceva decenţă de la persoanele şi instituţiile care se pretind formatoare de opinie în spaţiul public românesc. Odată cu decenţa a dispărut şi posibilitatea lor de a forma opinii. Acum doar le vociferează, mai mult din obişnuinţă, şi doar unii către alţii.

Nu poţi forma opinii corecte cu un comportament greşit. Nu poţi spera că eşti ascultat când n-asculţi pe nimeni. Nu poţi cere respect înşelând. Lucruri simple îngropate sub munţi de justificări şi circumstanţe atenuante. Avem mare nevoie ca mass-media de la noi să-şi regăsească menirea, demnitatea şi publicul. Punctul de plecare stă în lucrurile simple.
(Articol apărut în numărul din 23 noiembrie al Revistei 22)

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?

În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.

Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.

Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?

Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.

Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.

Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.

Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morţi.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă.

Să vă mai dau un exemplu. De fiecare dată când văd în Bucureşti câte o maşină parcată pe carosabil, care încurcă traficul tuturor celorlalţi, nu mă pot abţine să nu gândesc: „ce nesimţiţi, nu mai ai loc de ei!“. Şi totuşi, e vorba doar de un nesimţit şi de alte câteva sute de şoferi care, minut de minut, încetinesc şi îşi acordă prioritate unii altora ca să îl ocolească şi care nu încurcă pe nimeni. Nesimţitul nu e reprezentativ, e doar cel mai vizibil.

Deschid televizorul foarte rar pe canale româneşti, pentru că m-au descurajat moderatorii agresivi, incompetenţi şi incorecţi. Când dau de câte unul, gândul care îşi face loc e „în ce hal au ajuns mass-media…“. Şi totuşi, mass-media noastre sunt formate din sute şi mii de jurnalişti care nu sunt aşa. Guralivii isterici şi ipocriţi nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili.

Într-o discuţie recentă cu nişte oameni de afaceri spanioli foarte interesaţi de România, i-am întrebat ce au găsit diferit în lucrul cu românii faţă de alte locuri în care au umblat şi au lucrat. Nu mă aşteptam la diferenţe majore, aveam impresia că, la urma urmei, suntem destul de asemănători cu multe alte naţiuni. Ei însă au observat o diferenţă majoră. Mi-au spus că, spre deosebire de oricine altcineva, noi avem o preocupare de nestăpânit, o adevărată pasiune pentru ceea ce nu merge bine, pentru ceea ce ni se pare greşit. Venind de la nişte spanioli, pentru care pasiunea e mai prezentă în sânge decât globulele roşii, aprecierea mi s-a părut notabilă.

Mi-au mai spus că ăsta e principalul motiv pentru care progresăm aşa de greu. Avem tot ceea ce ne trebuie în termen de calităţi, de trăsături, dar totul se blochează, mai exact se autoblochează în concentrarea pe obstacole, nu pe depăşirea lor.

Cred că e ceva în felul în care ne e construită de mici reprezentarea lumii înconjurătoare care ne focalizează mental pe aspectele negative a ceea ce vedem. Nu mai putem vedea altfel. Deşi, când ne uităm la noi, ne uităm la aceeaşi lume ca străinii, vedem totuşi o lume foarte diferită de cea pe care o văd ei. Mult mai rea.

Poate, şi din acest motiv, cei mai puţin buni dintre noi ajung mult prea frecvent în centrul interesului public. Jurnalişti, oameni de afaceri, politicieni sau mondeni de doi bani îşi transformă peste noapte numele în renume în faţa unui popor condamnat la o strâmbă judecată. Un popor care, atunci când vede binele, nu ştie ce să facă cu el. Îl ignoră aşa cum ignori un cuvânt într-o limbă pe care n-o înţelegi.

Când îmi trec prin minte planuri de a mă muta din România, asta mă mână cel mai tare. Sentimentul că aici nu va putea fi bine, rezonabil de bine, în timpul vieţii mele. Iar concluzia asta e împărţită între o realitate şi un fel de a o privi. Şi nu ştiu cât anume o parte o determină pe cealaltă.

Ştiu însă că aproape orice e o chestiune de alegere. Că ar trebui să putem alege cum ne uităm la cei de lângă noi şi n-ar trebui să cădem în capcana celor care sunt doar cei mai vizibili. Să judecăm în fiecare zi şi cu discernământul binelui. S-ar putea ca în felul ăsta, într-o zi, să devină şi el vizibil… Poate cel mai vizibil.
(Articol apărut în numărul din 15 iunie al Revistei 22)

L-am votat pe Băsescu fără încredere şi fără bucurie. Fără să-i fiu măcar simpatizant. Am votat, conform a ceea ce e pe cale să devină un nou prost obicei românesc, răul mai mic. În acest caz, răul cel mai mare mi s-a părut capacitatea “malefică” a câtorva lideri PSD de a-şi subjuga mass-media. Nu pot uita cum arăta cea mai mare parte a mass-media sub guvernarea Năstase. M-am îngrozit de servilismul ei cumpărat sau şantajat, ca preşedinte al URR. N-am putut trece, acum, peste deja vu-ul cu care Realitatea TV a abdicat de la onestitatea jurnalistică, aşternându-şi deontologia pe post de preş pentru un preşedinte de partid. În cazul meu, efectul campaniei anti-Băsescu a fost unul anti-manipulare.

De Antena 3 nu sunt dezamăgit, pentru că de la ea nu aveam nicio pretenţie. E doar o pseudo-televiziune de pseudo-partid. De la Realitatea TV aveam, însă, aşteptari. Dacă un lider social-democrat nu se poate impune în România decât ajutat de manipulări grosiere, de impostură şi minciuni, dacă liderii PSD pot controla mass-media şi când sunt la putere şi când sunt în opoziţie, am ales să nu fiu de acord. O presă liberă, cât mai liberă, e ceva de care vreau să mă bucur atâta timp cât voi mai rămâne în România.

Performanţele electorale ale lui Ion Iliescu sunt foarte greu de egalat de către PSD. El a putut câştiga în felul în care a făcut-o pentru că a avut un discurs şi un comportament corecte ideologic. Rămâne singurul lider social-democrat român autentic. Restul sunt fundamental falşi şi de aceea nu se pot baza decât pe electoratul dependent într-un fel sau altul de partid. Nu te poţi erija credibil în reprezentantul echităţii sociale, al sprijinirii păturilor defavorizate, când ai reflexe de o rapacitate imposibil de disimulat, când principalele favoruri pe care le faci sunt către buzunarele proprii sau ale celor apropiaţi. 

Într-o astfel de companie, Mircea Geoana e, de departe, cel mai urban lider pe care l-a produs PSD-ul până acum. Nu are alura veroasă cu care ne-a obişnuit social-democraţia românească. Prin comparaţie, e occidental şi cooperant. E şi cel mai disciplinat. Asta e o specie nouă în politica românească: un candidat care ascultă de staff-ul lui şi face progrese vizibile pe o direcţie stabilită de la bun început. A ştiut să înveţe din expunerea directă la experienţele electorale americane. La bile negre a încasat lipsa de consistenţă, de prezenţă de spirit, dependenţa de personaje dubioase şi o irepresibilă beţie a promisiunilor fantasmagorice. 

Din punct de vedere economic, o eventuală victorie a lui Traian Basescu nu va prevesti nimic bun. Nu văd cum va putea forma un guvern stabil, deci nu văd cum va putea scoate lucrurile din blocajul în care le-a băgat. Victoria nu-i va folosi nici lui, nici nouă la nimic. Măcelul politic va continua iar pagubele economice din 2010 vor arăta mult mai rău decât în 2009.

Aceste alegeri au constituit o premieră, şi pentru mine şi pentru alţi prieteni ai mei. Sunt primele alegeri de la rezultatul cărora nu am mai sperat la nimic. De o parte am avut un Băsescu singur, mult prea singur pentru a reuşi ceva în caz de victorie, de cealaltă parte un Geoană susţinut de un melanj mult prea în contra naturii pentru a fi plauzibil în caz de victorie (Doina Cornea alături de Marian Vanghelie, Neagu Djuvara alături de Radu Mazăre etc.). Între ei, câteva trusturi media cu o conduită deplorabilă. 

Toţi împreună au reuşit să rupă România în două tabere anti. Modul ăsta de a pune problema este, esenţialmente, anti-România. Într-o Europă care se uneşte mai mult decât oricând în existenţa ei, care vede în colaborare şi consens calea spre ieşirea din criză şi spre un alt tip de viitor, clasa politică românească a ales calea anti. Calea dezbinării cu orice preţ, a încăpăţânării futile, a rupturilor fără cale de întoarcere. Acum 20 de ani România reuşea o ruptură cu trecutul. Mă tem că acum tocmai ce am reuşit o ruptură cu viitorul.

O rasă pe cale de dispariţie în mass-media de la noi. Documentat, inspirat, cu un plan al discuţiei care însă nu m-a strâns nici o secundă, menţinând parcursul la un nivel înalt şi divers. Am purtat un dialog degajat, dar constant la obiect.

Plecând de acolo, n-am putut să nu mă întreb ce şi cât public mai poate avea azi răbdarea şi plăcerea de a asculta o discuţie de felul ăsta. Fără agitaţii isterice, fără acuze, fără ridicări de ton, fără săgeţi otrăvite, adică o discuţie despre lămurirea subiectului ei, nu despre răfuielile personale ale celor care participă la ea.

Şi mi-am pus apoi întrebarea: oare de ce Radu nu are loc cu harul, talentul şi decenţa lui la un post de radio mai generalist, cu audienţă mai largă? Unde ar putea fi ascultat şi îmbrăţişat ca model de mai multă lume. Unde ar putea convinge mai mulţi oameni să vorbească mai frumos, mai cumpănit, mai “primenit”, cum spunea el în emisiune.

Ar fi un tip de model foarte rar: care nu îţi spune neapărat cum să faci, ci care face el într-un fel în care îţi vine şi ţie, în care ai vrea şi tu să ştii să faci. Te inspiră şi te motivează cu ceva dinăuntrul tău să devii mai bun.

Pe mine m-a consumat destul de mult în emisiune – i-am şi spus-o la plecare – pentru că a trebuit să depun un efort susţinut să mă ridic la nivelul ideilor şi formulărilor pe care mi le-a propus, dar acest efort m-a ajutat. Am simţit că am reuşit să fiu mai bun decât aş fi fost lăsat de capul meu.

M-aş bucura mult ca Radu să aibă unde practica aşa un exerciţiu cu cât mai mulţi ascultători, interlocutori şi colegi de breaslă. Am respira cu toţii un alt aer jurnalistic în România. Mai curat, mai proaspăt şi mai sănătos.

Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.