Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Contextul managerial şi politic românesc seamănă foarte puţin cu cel european. Întotdeauna i-am invidiat pe partenerii mei de afaceri europeni care îmi povesteau cu relaxare şi optimism despre bunele lor relaţii de colaborare cu lideri politici din ţările lor, despre succesul multor iniţiative private preluate şi puse în practică de structurile politice şi administrative. Aveau canale de comunicare deschise, disponibile şi eficace. Iar aceste canale nu erau mijlocite sistematic de comisioane, şpăgi sau alte atenţii. Nu înseamna că ele nu existau, dar erau mai degrabă excepţia decât regula. Cheia era interesul public comun.

La noi lucrurile stau diferit. Managerii au, în genere, o părere proastă despre capabilităţile de performanţă ale sistemului public iar funcţionarii şi oamenii politici – cel puţin cei cu care eu am stat de vorbă – sunt de părere că mecanismele care generează eficienţă şi performanţă în mediul privat nu pot fi puse în aplicare în structurile statului din cauza ingerinţelor politice şi a lipsei de motivaţie a oamenilor din sistem.

Propunerea mea e următoarea: cele 4 partide importante din România (PD-L, PSD, PNL şi UDMR) să facă o înţelegere pe 4 ani în care să cedeze un minister, oricare, unei echipe de management apolitice, cu dovedite performanţe financiare şi organizatorice în mediul privat corporatist. Această echipă să elaboreze şi să propună conducerilor celor 4 partide un plan de eficientizare a activităţii ministerului, cu etape, resurse, obiective şi criterii de măsurare pentru cei 4 ani. Odată strategia agreată, echipa să poată primi garanţia conducerii operaţionale pentru întreaga perioadă, cu respectarea criteriilor de performanţă, indiferent de schimbările politice sau administrative.

Acest minister ar trebui să asigure, pe lângă funcţionarea lui normală, şi o resursă de bune practici pe care fiecare dintre ministerele politice să le poată prelua şi adapta activităţii specifice. Cel mai frecvent răspuns pe care, în România, îl primeşte cineva care încercă să propuna o soluţie nouă e că nu se poate. Motivele abundă. Părem mult mai imaginativi în a găsi motive pentru care ceva nu se poate decât în a găsi mijloace să se poată.

Un aranjament de genul celui propus ar permite miniştrilor şi establishment-ului politic să preia în propriile structuri politice si administrative doar acele mecanisme, proceduri si instrumente de organizare care au trecut testul punerii în practică, care deja au dat rezultate. Iar procesul poate fi progresiv; nu trebuie să aşteptăm 4 ani, bunele practici pot fi preluate pe măsură ce devin viabile, de către oricare dintre partide.

Problema recompensei financiare pentru echipa de management a ministerului-pilot mi se pare secundară. Există acum în România un număr suficient de manageri foarte buni, fie încă activi, fie retraşi în postura de acţionari şi investitori, al căror venit nu mai depinde de un job anume. Sunt convins că mulţi dintre ei – pe câţiva chiar îi cunosc – ar fi dispuşi să se înhame la un astfel de proiect pentru motivaţii mai înalte decât cele financiare.

Dacă am putea trece cumva de suspiciunile reciproce care ne viciază atât comunicarea cât şi relaţiile, poate am putea să învăţăm să ne bucurăm împreuna de ce ştie fiecare să facă cel mai bine. Am putea să ne acordam o minimă încredere şi să ne ajutăm să construim pe ea o societate în care elita managerială şi cea politică aleg cooperarea în locul conflictului sau al ignorării şi dau un exemplu pozitiv, de apreciat şi de urmat.