Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărţi şi documente vechi a început tot cu o lectură, a ediţiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, şi pentru poveştile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau aşternute în pagini. O blândeţe, o bogăţie, o dulceaţă pe care azi nu le mai citesc şi nu le mai aud decât foarte rar.

Ştiu că vremurile evoluează şi limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă şi corectă îmi lipseşte. Cred că relaţiile dintre noi, în spaţiul public sau în cel privat, se deteriorează şi pentru că limba în care încercăm să ne facem înţeleşi se strică. Când limbajul e golit de frumuseţe şi relaţiile, care se sprijină pe el, se subţiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Şi pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte şi de poveşti frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut şi prietenei care mi-a împrumutat cartea, că mi-a atras atenţia să nu cumva să dau la o parte semnele. Mulţumesc, Gabi, nu le-am dat .

“Nu ştiu jupîne, Depinde. Sînt cazuri cînd nici Solomon înţeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. Ei, moşule, am făcut eu, sădeşti un migdal? Da’ el, aşa povîrnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată”, Şi i-am răspuns: “Eu mă port de parcă aş muri în fiecare clipă”. Care dintre noi avea dreptate, jupîne?”

“Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi aer, aţi găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruţe ar fi năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea. Că aţi avea mîinile, obrazul, gîtul, fosforescente ca o burtă de licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta atîrnată pe piept”

“De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau drumul hăţurilor cănd ajung pe povîrnişul cel mai primejdios. Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi coborîşuri. Toţi oamenii cu scaun la cap înaintează cu mîna pe hăţuri. Dar eu, şi aici e meritul meu, jupîne, am azvîrlit de mult hăţurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenţie carambolajelor pe care le fac. Zi şi noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsneşte: atîta pagubă dacă-mi frîng gîtul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, şi dacă le-aş face cum scrie la carte, tot mi-l frîng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cît putem!”

“Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prind aripi.
- Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătînd din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hîrţoage şi de călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi dansezi şi-mi înveţi limba, cîte n-o să ne putem spune?
Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme.
- Jupîne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! Înainte, hop! hop!
Făcu un salt, picioarele şi mîinile îi deveniră aripi. Cum se avînta, pe deasupra pămîntului, pe acel fundal de cer şi mare semăna cu un bătrîn arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă.”

“Deodată Zorba şi-a întins cît a putut gîtul slab, şi-a umflat pieptul şi a dat un ţipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi îndată ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din măruntaiele lui Zorba a ţîşnit un vechi cîntec turcesc tînguitor, plin de tristeţe şi de singurătate. Inima pămîntului s-a sfîşiat, preadulcea otravă orientală s-a răspîndit şi am simţit putrezind în mine toate firele care mă mai legau de virtute şi de speranţă. [...]
Deşert, nisip cu bob mărunt cît vezi cu ochii, aerul vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tîmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigăt dement, resimţind o imensă bucurie pentru faptul că nici un strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.”

Acum m-am întors la revelaţia acestei vacanţe, Irvin D. Yalom şi mă bucur, la recomandarea Gabrielei, colega mea de la Erudio, de “Plânsul lui Nietzsche”. Plânsul e mai rafinat decât minciunile, şi cu o încărcătură psihanalitică mai interesantă, căci acţiunea e plasată la Viena, în 1882, la începuturile carierei lui Freud. El este dealtfel unul dintre personajele romanului ce îi are ca actori principali pe încă necunoscutul, pe atunci, filozof Nietzsche şi pe doctorul Joseph Breuer, mentorul lui Freud.

Pentru cei care m-au întrebat de lecturi şi cei care ar putea fi interesaţi de ele, am adăugat în blog o listă cu câteva dintre lecturile de care îmi aduc aminte şi care m-au mişcat în ultimii ani, într-un fel sau altul. Majoritatea se regăsesc, împreună cu altele ale colegilor mei, şi în secţiunea Recomandări de pe site-ul Erudio.

Tot din zona culturală aş vrea să împărtăşesc cu voi şi bucuria unui comentariu foarte apreciativ despre “Faust” în regia lui Silviu Purcărete apărut ieri în publicaţia engleză The Observer aici şi rezumată de HotNews aici.

Am mai ajuns un pic în concediu şi cu ajutorul unui prieten. În concediul lui, pentru că tocmai ce s-a întors dintr-un periplu cultural în Toscana. Şi, vreme de aproape o oră, m-a luat cu el printre minunăţiile pe care le-a vizitat. Mi-a povestit cu nostalgie cât de mult l-a impresionat, dincolo de interioare, frumuseţea locurilor publice din Italia, şi cât de mult l-au mâhnit graffiti-urile de pe zidurile unei clădiri de secol 14. Dar cum a rămas, până la urmă, cu decizia de a se reîntoarce acolo pentru a vedea tot ce n-a apucat să vadă acum, din cauza timpului prea scurt.

Asta mi se întâmplă prea rar în ultima vreme – să mă întâlnesc cu prieteni şi să povestim de lucruri frumoase, care stârnesc şi bucură imaginaţia. Într-un fel, am noroc cu blogul ăsta. Mai nou, când mă întâlnesc întâmplător cu prieteni, îmi zic că au citit cutare articol de aici, că a fost interesant, că aşa s-au gandit şi ei şi că poate facem ceva despre subiect. Iar eu mă bucur, că nu sunt singur în căutările mele şi că oameni la care ţin şi oameni pe care nu îi cunosc mai au timp şi de altceva în afară de treburile presante ale fiecărei zile. Şi că mă primesc cu gândurile mele printre ale lor şi ne e bine. În felul ăsta mai uit şi eu de treburile mele presante.

Mi-am propus să scriu şi din concediu, poate ajut şi eu pe cineva, cum m-a ajutat prietenul meu, să mai evadeze un pic din strânsoarea României de azi, spre zări mai primitoare, mai liniştite, mai împăcate cu ele însele şi cu cei din jur.

Acum, băieţii mei îşi satsifac toate aceste curiozităţi cu predilecţie în spaţiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învaţă teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth şi află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulţumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei şi-o construiesc.

E un subiect care mă frământă şi la care caut o soluţie. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 şi 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală şi să lase lumea să intre în ei. Aş vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aş fi dorit când eram ca ei, şi nu mi-e clar de unde să încep şi încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simţi şi al lor.

Recent am învăţat de la Cristi Lupşa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveştile. Poveştile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experienţele care să merite povestite şi cuvintele potrivite cu care să le dai viaţă. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor şi să citească despre cum au trăit alţii lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimişti. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate şi pentru experienţe şi pentru lecturi?

Poveştile sunt şi o bună sursă de relaţii. Creăm relaţii mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase şi visăm mai frumos. Şi unele şi altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puţin în lumea aşa cum am învăţat-o eu.

Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendinţa tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptaţi la lumea virtuală şi atunci n-aş face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi aşa. Apoi iar nu mai ştiu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios şi dubitativ.