S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.