Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public.

Într-un interviu recent în Adevărul, Andrei Pleşu vorbea despre dificultatea, în Româ nia, a relaţiei între elita slujitoare şi publicul pe care ea ar trebui să-l slujească, dar care nu dă semne că ar avea nevoie de existenţa vreunei elite. Nu e dispus să îi recunoască acesteia valoarea intrinsecă, rolul de model şi utilitatea formativă.

E un fapt. Nu e vorba doar de elitele intelectuale, ci şi de cele medicale, didactice, de afaceri etc. Iniţiativele bune, lăudabile într-o ţară civilizată, aici fie reuşesc foarte greu, atât de greu încât reuşita abia dacă îi mai poate bucura pe iniţiatori, fie pur şi simplu eşuează. În principal, din cauză că nu găsesc adepţi. Cum îmi spunea de curând un prieten, medic de vârf, care a încercat o experienţă de inovare şi pionierat în specializarea lui, „tragi, tragi, te zbaţi, te sacrifici, dar când te uiţi în spate şi vezi că nu vine nimeni, ba, dacă vine cineva, vine să te înjure, nu-ţi mai arde. Aşa că am renunţat“.

Uneori, are de suferit nu numai elita în viaţă, ci şi cea care şi-a dat măsura valorii acum mai bine de un veac. În mod paradoxal, Spiru Haret, unul dintre cele mai ilustre nume ale educaţiei româneşti – primul român care a obţinut un doctorat la Paris şi reformator esenţial al sistemului de educaţie românesc la începutul secolului trecut –, a ajuns azi un nume sinonim cu potlogăria şi impostura. N-am auzit pe nimeni care, pentru a apăra bunul renume al elitei româneşti, să interzică ignarilor de la Bondrea & Co. pângărirea acestui nume întru creşterea profiturilor prin prostirea altor generaţii de „studenţi“.

Mulţi dintre membrii elitei româneşti sunt foarte preocupaţi ca, în instituţiiile remarcabile pe care le conduc, să creeze noi membri ai elitei. Dar la ce folos, dacă nici aceştia, la rândul lor, nu vor avea parte de un public care să-i recepteze şi să se lase slujit de ei? La ce bun să multiplici frustrarea şi neîmplinirea? Pentru ca lucrurile să capete un sens firesc, ar trebui rezolvată întâi o altă necesitate. Cine se poate ocupa, totuşi, şi de crearea unui public pentru elite? Asta e o întrebare de care depinde existenţa însăşi a elitelor, aşadar o întrebare la care elitele din fiecare domeniu ar trebui să poată construi un răspuns viabil.
Mie mi-e greu să imaginez un răspuns, pentru că eu resimt acut nevoia de elite. M-am bucurat mereu să mă apropii de oameni mai adânci şi mai cuprinzători decât mine, de la care să învăţ, care să mă ilumineze, la care să găsesc inspiraţie pentru propria mea creştere. E adevărat că nu simt comportamentul meu ca fiind foarte larg împărtăşit. Şi m-aş bucura să fie, că mi se pare cel mai natural mod ca să avansăm înspre un grad de civilizaţie mai bun.

Dacă nu au de unde învăţa despre existenţa şi utilitatea elitelor, oamenii se îndreaptă previzibil către opţiuni la îndemână, care au tupeu, limbaj accesibil şi vizibilitate. Şi de acolo îi scoţi foarte greu. La fel de greu cum dezlipeşti de ecran un otvist care nu ştie ce pierde imbecilizându-se noapte de noapte în faţa televizorului.

Poate, una dintre căile de recompunere a relaţiei elite–public ar fi o regândire a comunicării. Asemenea unui brand care comunică pentru a-şi spori publicul, şi elitele din fiecare domeniu ar putea gândi propriile formule şi proiecte de comunicare care să le sporească şi să le fidelizeze un public-ţintă. Altminteri, lăsat de capul lui şi al mediilor de informare, publicul nu va găsi singur calea către elite. Iar de întâlnirea asta avem toţi nevoie.

Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.

În al doilea rând am mai învăţat că nu contează. Nu contează dacă oamenii votează pe mai multe liste, dacă voturile se comandă, se cumpără sau se falsifică. Se întâmplă la fiecare rundă de alegeri şi de fiecare dată rămâne cum am stabilit.

În al treilea rând am mai învăţat că, la alegerile prezidenţiale din toamnă, cei care vom dori să votăm vom avea de făcut o alegere foarte grea.

De la timonă ne va cere votul un Traian Băsescu care şi-a pierdut busola. Pupincuriştii de serviciu i-au înlocuit-o probabil cu o oglinjoară brunetă, cu mintea odihnită şi care îi ţuguie din vârful buzelor că alţii ca el şi ca ea nu s-au mai născut pe aceste meleaguri.

Din sala maşinilor, înconjurat de muncitori bruneţi care este, care vrea şi care ştie, ne va cere votul Mircea Geoană. Omul dinăuntrul coaliţiei care se opune preşedinţiei, guvernului, şi partidului, fiind astfel mai tot timpul pe dinafară.

De undeva din camera de oaspeţi ne va cere votul, cam “off course”, Crin Antonescu. E singurul care încă mai are ceva credit necheltuit, fiind mai proaspăt în arena leilor de mucava. Rămâne de văzut câţi lei va avea, în buzunare şi împrejur, pentru a putea lupta cu fabricile de lapte şi miere pe care contracandidaţii le vor plimba prin faţa mulţimilor salivând după mici şi bere.

Bineînţeles, din cală, dintre bagaje şi animale, ne vor cere votul şi tot felul de specimeme, care mai sedate care mai curentate, care vor dori să se audă din nou vorbind, să se vadă din nou gesticulând pentru că, nu-i aşa, o viaţă avem şi atunci e bine să o trăim la televizor.

În concluzie, va fi greu. Din ce în ce mai greu.

“Domnul Cosmin ce scotoceşte prin creiere şi suflete de oameni mă întreabă “ce ai învăţat din faptul că ai scris o carte?” Răspunsul e simplu: nimic. Pentru că nu am scris o carte. A avea această pretenţie ar fi de-a dreptul, din partea-mi, nesimţire. A nu se crede că oricine (adică eu) care înşiruie cuvinte pe un fir mai mult sau mai puţin logic, este şi scriitor. NU! Nici vorbă. Definitv NU!

Rog politicos a nu fi bănuită de nimeni de ipocrizie. În cazul meu e şi mai complicat, fiind vorba de un jurnal. Jurnal ce acoperă 6 ani din viaţă. Apar mama, tata, oameni, amintiri, imagini, experinţe, înţelegeri, dureri, bucurii. Am consemnat pentru mine fără gînd de publicare vreodată. Am consemnat şi nu l-am mai citit. Am încercat şi mi-a picat greu la suflet. L-am aruncat într-un “file” în stînga ecranului.

Pe urmă a venit viaţa, întîmplarea, doamna Ioana Pârvulescu, propunerea de publicare, teama de publicare, asumarea de publicare. A trebuit să îl parcurg pentru ultima corectură înainte de a intra în tipar. Senzaţia e mai mult decît cutremurătoare. Voluptatea e surprinzătoare. Să-ţi pipăi cuvintele pe hîrtie e o experienţă aproape senzuală. E ca şi cînd îţi atingi inima cu propriile degete. Mai mult nu ştiu să spun. Decît că este pe hîrtie o bucată din viaţa mea, din carnea mea.

Ce am învăţat? Că nu îmi e ruşine cu gîndurile mele chiar aşa slăbănoage, diforme, necizelate şi simple. Gînduri simple de saltimbanc. Căci asta sînt. În DEX, saltimbanc este un actor de circ cu mimică bufă ce execută exerciţii uşoare de acrobaţie. Sau, dacă vreţi figurat, este un om care trece cu uşurinta de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate şi de caracter… O fi adevărat şi pentru mine?…

Oricum, eu voi fi pentru toţi, întotdeauna, ce vor vrea ei să vadă în mine. Alegerea vă aparţine în totalitate. Libertatea e totală. În rest, plăcerea mea de a face salturi cu sine şi înspre sine este excepţională!”

Când m-am gândit cum să abordez cerinţa organizatorilor, mi-a venit în minte un dicton celebru: “Nu poţi învăţa pe nimeni nimic. Poţi doar ajuta oamenii să se descopere.” Dacă e să-i dau crezare, şi deocamdată îi dau, e imposibil să înveţi pe cineva ceva cu lecţiile tale; dându-i lecţii despre tine. Cum s-ar putea descoperi cineva pe sine prin lecţiile altuia? Ar trebui să-i dai lectii despre el, ca să se descopere în ele. Şi cum să dai unui om lecţii despre el? E totală utopie. Din perspectiva asta, cea mai importantă lecţie ar fi să nu dau lecţii.

Dacă, aşadar, nu poate nimeni învăţa nimic din lecţiile mele, din ce anume, ce e al meu, poate învăţa totuşi altcineva? Cred că din ceea ce a ramas în mine din lecţiile mele.
Pot ajuta pe cineva să se descopere, descoperindu-mă în faţa lui, cu urmele pe care lecţiile mele le-au lasat în mine. Dacă sunt bine alese, ca să fie relevante pentru el, acestea pot fi urme pe care cineva poate dori să mearga un timp, întru propria descoperire şi devenire. Nu lecţii, nu experienţe, ci rezultatele lor.

Iar rezultatele lecţiilor de viaţă iau, în mine cel putin, îndeosebi două forme. Prima e aceea a înţelesurilor noi. Înţeleg nişte lucruri care mă ajută să mă pătrund mai bine, să mi-i explic mai bine pe cei din jur şi să pricep mai bine ce trăim împreună. A doua formă e aceea a comportamentelor. Pentru că înţeleg mai bine ce trăiesc, la un moment dat aleg drumul greu prin care mă străduiesc să-mi schimb anumite comportamente.

Rezultatele lecţiilor care mi s-au părut relevante pentru experienţa de la Top Talents au fost dorinţa de a pune întrebări, disponibilitatea de a mă pune în locul celuilalt şi obiceiul de a nu mă lua prea în serios.

Despre astfel de urme am ales să le vorbesc oamenilor în cele 15 minute şi am avut mult noroc. Am avut parte de cel mai bun auditoriu în faţa căruia am vorbit până acum. Viu, inteligent, provocator, participativ, atent, interesat, cu simţul umorului şi al măsurii. Nu ştiu cum au fost aleşi, dar rezultatul a lăsat în mine o urmă de zâmbet şi bucurie.