Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.

Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.

Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Una dintre măsurile nefericirii pare a fi disponibilitatea redusă a oamenilor de a fi sinceri cu ei înşişi, despre ei înşişi. E o tendinţă pe care o văd şi eu adesea în cursurile de branding personal. Mulţi avem dificultăţi reale în a ne accepta şi declara minusurile, neajunsurile. Coordonatorii studiului documentează aceste diferenţe: între felul nefericit în care cineva trăia şi se simţea şi felul mulţumitor în care se descria. E un fel de fals optimism asumat, în care vrei să te convingi că eşti ok deşi eşti foarte departe de asta. E un mecanism defensiv care însă apără fără să ajute.

Al doilea mărturisesc că m-a surprins, nu mă uitasem până acum la emoţii din aşa o perspectivă. O concluzie a studiului e că emoţiile pozitive ne fac mai vulnerabili decât cele negative. Asta pentru că în timp ce cele negative au rol de protecţie, ne pot apăra de mai rău, cele pozitive ne pot expune unor viitoare dezamăgiri. Vaillant spune:

“E foarte greu, pentru cei mai mulţi dintre noi, să tolerăm să fim iubiţi.”

M-am mai liniştit când am citit că această concluzie e valabilă doar pe termen scurt, pentru reacţiile imediate. Pe termen lung, emoţiile pozitive creează conexiuni mai sănătoase şi mai adânci, mult mai favorabile unui trai fericit.

În fine, a treia concluzie e sumarizată chiar de conducătorul studiului, într-un interviu de anul trecut. Întrebat ce a învăţat în mod esenţial din acest studiu, George Vaillant răspunde:

“Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă sunt relaţiile fiecăruia cu alţi oameni.”

Aşadar, după 70 de ani de urmărit în detaliu vieţile unor oameni cu realizări dintre cele mai notabile (oameni de afaceri, de cultură, medici, politicieni de vârf – unul dintre ei a ajuns preşedintele SUA), concluzia e că nu ceea ce a avut fiecare în afara lui a contribuit decisiv la fericire, ci ceea ce a putut fiecare să trăiască înăuntrul lui, în relaţie cu altcineva. Nu ceea ce puteau dobândi, expune şi cuantifica, ci ceea ce puteau împărtăşi.

Mi se pare o concluzie utilă, mai ales în vremurile grele pe care le parcurgem. Studiul a avut nevoie de multe zeci de ani şi câteva sute de vieţi ca să ajungă la ea. Poate unii dintre noi reuşim mai devreme, într-o singură viaţă.

Aşa ceva eu am întâlnit foarte rar. Mult mai des întâlnesc oameni care au concluziile la ei şi care nu pierd nicio ocazie să le împrăştie în jur, de-a gata, pe aproape orice subiect se iveşte în cale. Am fost aşa, am crescut aşa, ştiu cum e. Am vrut să mă schimb şi într-o măsură am reuşit. Acum mă pot bucura de bogăţia interioară a celor din jurul meu. Exerciţiul punerii de sine în dubiu nu e uşor deloc. Exerciţiul punerii celuilalt înainte e încă şi mai greu. Dar merită.

Un astfel de efort e contra-cultural. Suntem educaţi să avem certitudini, să avem dreptate, să avem prioritate. Nu suntem educaţi să fim curioşi. Autentic curioşi. Să avem minima curiozitate dacă nu cumva, altcineva are o opinie, o informaţie, un fel de-a privi lucrurile cu care am putea construi ceva mult mai bun sau mai frumos decât cu propriile noastre certitudini imuabile. Adică să păşim din cerc în spirală.

Pasul în afară sau în sus mai e greu şi din alt motiv. Nu prea îmi vine să pun întrebări dacă cel mai mult îmi place să mă aud vorbind. Când pun o intrebare la care aştept un răspuns, trebuie nu doar să tac din gură, trebuie să tac şi din cap. Adică să nu vorbesc cu mine şi să nu îmi pregătesc ce voi spune când cel din faţa mea va termina de vorbit. Eu am asistat în câteva rânduri la astfel de dialoguri aproape hazlii, în care fiecare profita de vorbirea celuilalt ca să-şi compună în minte exclusiv continuarea propriei fraze sau idei. Stilistic, un dialog al surzilor. Practic, o inutilă pierdere de timp. Interacţiuni care încep de nicăieri şi se termină tot acolo.

Ca să dau viaţă unei relaţii, profesionale sau personale, e nevoie să o încarc şi cu dorinţa de a afla, nu doar cu aceea de a fi aflat.
Relaţia cu un superior (fie el profesor, manager sau mentor) e una dintre cele mai importante din viaţa cuiva. Poţi învăţa de frica cuiva dar mult mai bine poţi să înveţi de dragul cuiva, de dragul curiozităţii lui despre tine.

E greu să înlocuim tentaţia de a răspunde cu obiceiul de a întreba. Însă o întreagă lume, altminteri de neatins, se deschide dacă reuşim. Lumea tuturor posibilităţilor pe care întrebările le deschid iar răspunsurile le omit.

Unde am fi ajuns oare, fiecare dintre noi, dacă cineva, la momentul potrivit, ne-ar fi pus nişte întrebări în loc să ne dea nişte răspunsuri? Ca sa putem afla răspunsurile noastre în loc de răspunsurile altora.

Când m-am gândit cum să abordez cerinţa organizatorilor, mi-a venit în minte un dicton celebru: “Nu poţi învăţa pe nimeni nimic. Poţi doar ajuta oamenii să se descopere.” Dacă e să-i dau crezare, şi deocamdată îi dau, e imposibil să înveţi pe cineva ceva cu lecţiile tale; dându-i lecţii despre tine. Cum s-ar putea descoperi cineva pe sine prin lecţiile altuia? Ar trebui să-i dai lectii despre el, ca să se descopere în ele. Şi cum să dai unui om lecţii despre el? E totală utopie. Din perspectiva asta, cea mai importantă lecţie ar fi să nu dau lecţii.

Dacă, aşadar, nu poate nimeni învăţa nimic din lecţiile mele, din ce anume, ce e al meu, poate învăţa totuşi altcineva? Cred că din ceea ce a ramas în mine din lecţiile mele.
Pot ajuta pe cineva să se descopere, descoperindu-mă în faţa lui, cu urmele pe care lecţiile mele le-au lasat în mine. Dacă sunt bine alese, ca să fie relevante pentru el, acestea pot fi urme pe care cineva poate dori să mearga un timp, întru propria descoperire şi devenire. Nu lecţii, nu experienţe, ci rezultatele lor.

Iar rezultatele lecţiilor de viaţă iau, în mine cel putin, îndeosebi două forme. Prima e aceea a înţelesurilor noi. Înţeleg nişte lucruri care mă ajută să mă pătrund mai bine, să mi-i explic mai bine pe cei din jur şi să pricep mai bine ce trăim împreună. A doua formă e aceea a comportamentelor. Pentru că înţeleg mai bine ce trăiesc, la un moment dat aleg drumul greu prin care mă străduiesc să-mi schimb anumite comportamente.

Rezultatele lecţiilor care mi s-au părut relevante pentru experienţa de la Top Talents au fost dorinţa de a pune întrebări, disponibilitatea de a mă pune în locul celuilalt şi obiceiul de a nu mă lua prea în serios.

Despre astfel de urme am ales să le vorbesc oamenilor în cele 15 minute şi am avut mult noroc. Am avut parte de cel mai bun auditoriu în faţa căruia am vorbit până acum. Viu, inteligent, provocator, participativ, atent, interesat, cu simţul umorului şi al măsurii. Nu ştiu cum au fost aleşi, dar rezultatul a lăsat în mine o urmă de zâmbet şi bucurie.