După câteva luni am înţeles că puterea are mai multe chipuri. Şi că cel mai perfid, şi adesea cel mai redutabil e cel care nici nu se vede. Toate schimbările pe care le reuşiserăm în cursul primului an de după revoluţie începuseră, spre sfârşitul lui, să fie înmuiate, „adaptate” sau chiar eliminate. Profesorii pe care îi dăduserăm afară erau discret dar consecvent reintegraţi într-un fel în care să nu li se dea uşor de urmă: alte facultăţi, alte posturi, alte cursuri. Maşinăria care deţinuse puterea se reorganiza şi se reinfiltra în sistem. Atunci am văzut prima dată oameni dispuşi la orice ca să rămână la putere.

Următoarea întâlnire cu resorturile puterii am avut-o la 21 de ani, în AIESEC, o organizaţie studenţească internaţională la a cărei înfiinţare în România am contribuit. Aici eram într-un mediu în acelaşi timp cooperant şi competitiv, pentru că trebuia să realizăm proiecte cât mai multe şi mai bune împreună cu alţi studenţi din ţară şi din străinătate. Discuţiile din echipa românească erau foarte aprinse, intensitatea vocii o depăşea de regulă pe cea a argumentelor. Fiecare voiam să ne impunem punctul de vedere şi eram dispuşi la orice pentru asta. Odată cred că m-am şi îmbrâncit, într-o şedinţă, cu un coleg care apără o poziţie contrară. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi ca să nu ne apărăm opiniile cu pumnii.

Nu ştiam atunci nimic – nici de teambuilding, nici de inteligenţa emoţională, nici de empatie şi, în general, despre niciunul dintre conceptele care încearcă acum să guverneze relaţiile profesionale dintre oameni. Noi aveam idei şi voiam putere asupra celorlalţi ca să le punem în practică. Iar puterea era un joc cu sumă fixă. Dacă o avea altul, n-o mai aveai tu.

Peste un an am mai urcat o treaptă. Puterea mi s-a înfăţişat sub forma cea mai tentantă, atunci, pentru mine: bani şi carieră. Împreună cu alţi asociaţi am înfiinţat o firmă de cercetare de piaţă şi am devenit şef. Întâi şeful meu, apoi al altora. Asta era o poziţie de putere explicită, venea la pachet cu un status social recunoscut. Aveam drept de decizie asupra altcuiva. Şi mi-l exercitam fără multe menajamente. Am avut angajaţi pe care i-am făcut să plângă în faţa mea, şi nu de bucurie. Când mi se părea că merită să fiu rău, eram rău. Puterea însemna capacitatea de a-i face pe alţii să facă cum vreau eu, indiferent de ce voiau ei.

Pe la 25 ani a început să-mi încolţească în minte ideea că ceva era în neregulă în felul în care îmi alimentam succesul. Că postura asta de proprietar al puterii şi dreptăţii e o falsă cucerire. Atunci am hotărât să mă duc în armată. Am vrut să trăiesc câteva luni într-un mediu în care toate însemnele puterii mele din centrul Bucureştiului nu mai valorau nimic. Să mă văd lipsit de putere într-o lume a puterii absolute. Acolo am înţeles cât de lipsite de putere sunt, de fapt, argumentele de genul „Pentru că aşa vreau eu!”, „Pentru că aşa zic eu că e mai bine!”, „Pentru că aşa scrie la regulament!”. A fost suficient încât să-mi învăţ lecţia şi să mă întorc dornic să-mi construiesc relaţii puternice, bazate şi pe altceva în afară de putere.

Armata m-a pregătit pentru momentul în care paradigma de exercitare a influenţei mi s-a schimbat definitiv. Momentul ăsta a fost cel în care am început să învăţ, de la partenerii austrieci cărora le vândusem firma cum fac ei, cum îşi construiesc şi exercită ei puterea în firmele pe care le conduceau. Altă planetă. Ei au fost primii mei mentori şi m-au învăţat că puterea n-o are cine vorbeste mai mult, ci acela care ascultă mai atent. Nu cel care insistă mai mult, ci acela care poate ceda la timp. Au fost în câteva rânduri în care, la insistenţele mele de a face lucrurile într-un anumit fel, mi-au răspuns aşa: „Noi suntem destul de siguri că n-o să-ţi iasă, dar te sprijinim cu tot ce ai nevoie să faci cum vrei tu, ca să înveţi din asta.” Şi învăţam şi când îmi ieşea şi când nu îmi ieşea. Cum mie mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc, am făcut câţiva ani de navetă între mentalităţi, după care nu m-am mai întors niciodată în locul de unde plecasem.

Apoi am condus nişte ani filiala de aici a multinaţionalei care preluase firma şi am învăţat multe despre politeţea puterii. Despre, într-un fel, aristocraţia ei. Mai târziu am dat şi peste o frază a Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, care descria foarte bine ce vedeam eu la unii colegi şi clienţi din vest: „Being in power is like being a lady. If you need to say you are, you are not.”.

Cu perspectiva asta, la 30 şi ceva de ani mi-am ridicat ştacheta relaţiei cu puterea şi am hotărât să intru în politică. În perioada de maxim idealism a vieţii mele mă simţeam capabil să răstorn paradigma felului în care se ajunge la putere şi se face politică în România. Împreună cu alţi prieteni am fondat un partid, Uniunea pentru Reconstrucţia României – URR, şi am început să-l extindem în ţară. Am trăit atunci, pentru prima oară, presiunea puterii reprezentative. Vorbeam şi acţionam public în numele multor oameni, într-un fel în care trebuia să ţinem cont nu doar de opiniile şi credinţele noastre, ci mai ales de ale lor. Nu aveam niciun mijloc de constrângere asupra lor. Erau cu noi doar atât cât voiau ei. Ceea ce făceam şi spuneam îi putea face pe ei mai puternici, ceea ce ne putea face şi pe noi mai puternici. Până la urmă obiectivele ne-au fost mai mari decat puterile. Dupa alegerile din 2004 a trebuit să ne recunoaştem învinşi şi să găsim puterea de a merge mai departe.

Cu toate experienţele astea la activ, pe la 35 de ani mi-am zis că sunt destul de puternic ca să mă desprind de firmă şi de funcţia care îmi conservau puterea formală, financiară şi de imagine cu care mă obişnuisem. Am vrut să încep iar de la zero, de data asta din postura de consultant. Singura putere pe care o mai aveam asupra clienţilor mei era cea a argumentelor. Singura putere pe care o mai aveam asupra oamenilor din jurul meu era cea a autenticităţii relaţiilor.

Poate că deloc întâmplător, tot atunci a început şi proiectul Erudio. Ne-am strâns acolo câţiva oameni dornici să punem într-un curs de leadership creativ ceva ce ne-am fi dorit în primul rând pentru noi înşine – capacitatea de a ancora actul de conducere, exercitarea puterii, mult mai mult în ceea în ceea ce ai înăuntru decât în ceea ce ai pe dinafară. Aici am învăţat din nou că puterea nu „devine după facultăţi”, vorba lui Bălosu din Moromeţii. Că oamenii pot fi foarte puternici şi după ce-i dezbraci de titluri, de funcţii, de maşini, de costume sau de salarii, doar că nu întotdeauna sunt conştienţi de asta, iar atunci când o descoperă sau o redescoperă, puterea asta din ei îi încarcă şi îi bucură infinit mai mult decat celelalte. Pentru că asta e a lor, nu trebuie să le-o dea sau să le-o recunoască nimeni, şi pentru că o pot da cui vor ei, cât vor ei.

Dacă e, însă, un loc în care tot ce am trăit, ce ştiu şi ce îmi imaginez despre putere se duce dracului instantaneu, e în relaţia cu cei doi băieţi ai mei. Cu ai altora sunt mai bine, dar de fiecare dată când încerc să-mi conving copiii, adolescenţi acum, să facă ceva care iese din rutina lor zilnică, mă simt cel mai neputincios om puternic din lume. Toate experienţele mele de succes într-ale puterii valorează fix zero. Ba, uneori, cântăresc cu minus.

Mereu trebuie să mă reinventez şi să găsesc puterea de a apropia lumile noastre şi înţelesurile lor, până când construim un teritoriu comun. Puterea e foarte uşor de pus în practică atunci când trebuie să cucereşti ce e diferit. Ai un target, nişte instrumente, nişte aliaţi şi nişte adversari. Strategie, plan, atac, evaluare. Sărbătoreşti sau ataci din nou. E, însă, rupător de greu când trebuie să construieşti împreună cu ce e diferit. Mereu trebuie să uit ce-am făcut de atâtea ori, să nu pun mâna pe mijoacele care-mi sunt la îndemână şi să meşteresc altele, pe loc, împreună cu Andrei şi Mihai. Mi-ar fi foarte uşor să-i oblig. Şi poate m-aş simţi foarte puternic. Doar că nu ne-ar folosi niciunuia, de fapt, la nimic.

Când mă uit în urmă, uneori regret că am pierdut atâta timp. Câteodată îmi spun că poate nu se putea altfel, că n-aş fi ajuns aici, dacă n-aş fi trecut pe-acolo, că fiecare vârstă are forma ei de putere. Şi nu mă refer doar la vârstele oamenilor, ci şi ale societăţilor. Alteori mi-aş fi dorit să fi avut mai devreme pe cineva care să mă ajute să văd mai departe. Nu pentru a avea mai multă putere mai repede, ci pentru a mă putea bucura de ea mai bine. Una dintre cele mai perfide capcane ale puterii e că ea poate să consume mai multă energie decât produce. Te poate face un om foarte puternic în ochii altora şi foarte nefericit în ai tăi. Altfel spus, o putere prea mare te poate slei de puteri.

Învăţătura cea mai de preţ cu care am rămas din multele mele întâlniri cu puterea e că nu creşte când o iei, ci când o dai. Asta e contraintuitiv, încă, pentru foarte multă lume. Pare o formulă perfect inadecvată pentru cum arată acum, la noi, relaţiile în spaţiul public, în cel politic, sau în multe companii. Dar eu am încredere. E una dintre puterile mele.
(Articol apărut în numărul 7 al DoR).

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi.

În linia asta, noi concuram să fim cât mai buni în dauna celorlalţi. Competiţia internă era maximal valorizată şi recompensată. Ei caută să fie cât mai buni împreună cu ceilalţi. Dinamica organizaţiilor şi a relaţiilor pe care le creează e foarte diferită. Nu sunt mai puţin competitivi, dar sunt mult mai puţin stresaţi, suspicioşi şi agresivi.

Noi am înlocuit planurile cincinale cu cele săptămânale. Gândeam pe termen foarte scurt şi preponderent la persoana întâi singular. Trebuia să obţinem mult, repede şi separat de ceilalţi. Ei gândesc pe termen mai lung, şi în general la persoana întâi plural. Pentru ei, „eu“ are sens numai în măsura în care sensul se poate împlini în „noi“.

Pentru că a trebuit să construim o lume nouă din nimic, noi am crescut căutând să ne dăm cele mai bune răspunsuri. Ei caută să-şi pună cele mai bune întrebări. Nu e o diferenţă de nuanţă, ci o cu totul altă lume. Cu cât mai repede în viaţă îţi pui sau ţi se pun întrebările potrivite, cu atât mai repede faci alegerile cele mai potrivite.

Cum n-am prea avut modele pentru lumea în care am fost aruncaţi după comunism, noi am vrut să ne desprindem cu orice preţ de cei de dinaintea noastră. Pentru ei pare foarte important să meargă mai departe împreună cu cei de dinaintea lor. Spre deosebire de noi, ei înţeleg că nu trebuie nici să ştie tot, nici să facă tot. E mai înţelept să găsească partenerii potriviţi. E reconfortant să vezi o primă generaţie care nu mai vrea să ia totul de la zero.

Noi am muncit pentru bani. Ei muncesc pentru ei înşişi. Nu se uită în primul rând la ce-şi pot cumpăra cu o sumă de bani, ci la ce fel de viaţă le poate oferi o sumă de bani. Nu de puţine ori fac alegeri din care câştigă mai puţini bani, dar în care simt că pot creşte mai mult şi mai frumos. Întoarcerea lor către frumosul din ei e cea mai mare şansă pe care o avem la frumosul dintre noi toţi.

Venind dintr-o lume strâmbă, noi am crescut ferindu-ne de rău. E felul în care arată şi acum societatea noastră: toţi părem să ştim precis cine şi ce nu e bine. Pentru ei asta e secundar. Ei cresc căutând modele despre cum e bine. Cea mai elocventă mi se pare comparaţia între mass-media noastre şi ale lor. În orice revistă a presei româneşti primesc, 8 din 10 ştiri sunt despre ceva ce nu e bine. Cineva a greşit, a omorât, a furat, a înşelat, a minţit, a făcut ceva condamnabil. E o zilnică plecăciune în faţa răului care ne întoarce unii împotriva altora. Pe „wall“-ul de pe Facebook, 8 din 10 postări sunt despre ceva ce e bine, frumos, util, curajos, creativ, generos. E o continuă reverenţă în faţa unor oameni sau întâmplări care te inspiră să devii mai bun împreună cu ceilalţi.

Din perspectiva asta, dispariţia presei aşa cum o ştim azi e o veste bună. Iar pentru că presa n-a fost în stare să înveţe să dea şi veşti bune, noua generaţie şi le dă singură. În felul acesta se transformă ea însăşi într-o veste bună care va înlocui treptat scrâşnetul din dinţi cu zâmbetul, suspiciunea cu încrederea, aroganţa cu modestia şi egoismul cu generozitatea.
(Articol apărut în numărul din 8 martie al Revistei 22)

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere?

Aş fi foarte curios să aflu şi dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc. Dacă cumva neîncrederea e reciprocă, atunci ea ar trebui să devină urgent un subiect de interes pentru agenda publică. Pentru că, dacă teoria e corectă, nu vom putea depăşi dificultăţile economice dacă nu vom găsi măcar un minim palier de încredere între principalii actori economici din societate.

Cum ar putea un guvern să înceapă reinstaurarea încrederii în el? O cale ar fi să promită lucruri mici, simple, concrete. Să le ducă la îndeplinire într-un timp relativ scurt, iar apoi să comunice asta convingător. O parte din neîncredere vine şi din faptul că guvernul are tentaţia să se înhame la proiecte de mare anvergură, foarte complexe, pe termen lung, care depind de mulţi factori şi care sunt greu înspre imposibil de înţeles şi acceptat. Probabil că ele sunt necesare, dar cred că ar ajuta dacă ar putea fi separate în bucăţi mai mici şi mai clare, mai uşor de urmărit şi de pus în practică. Ştiu că asta nu e simplu şi că în România e foarte complicat să fii simplu. E mai simplu să fii complicat. Doar că lucrurile complicate generează greu încredere, de obicei favorizează suspiciunile şi rezerva.

Pe lângă simplitate, o altă cale ar fi transparenţa. Asta e mai greu de realizat, pentru că ar afecta direct posibilitatea unor funcţionari de a folosi accesul la informaţii şi resurse în scopuri personale, meteahnă foarte larg răspândită azi. Dar poate s-ar putea începe şi aici de undeva. Pentru proiecte mai mici sau pentru anumite domenii, s-ar putea pune pe Internet, pe lângă documentele de licitaţie, şi contractele, şi anexele încheiate în urma lor, pentru ca oamenii să-şi poată construi încrederea în cunoştinţă de cauză. Nu pot avea încredere în ceva ce rămâne ascuns.

Nu în ultimul rând, încrederea se construieşte şi prin comunicare. În loc de consilieri-cântăreţi, guvernului i-ar prinde bine o pagină pe Facebook, în care să posteze regulat ce a mai făcut pentru noi. Dar nu texte de legi şi ordonanţe, ci beneficii şi rezultate pentru populaţie. Ar fi util să angajeze nişte „traducători“, care să poată explica pe înţelesul tuturor la ce e bun guvernul, pentru români, în fiecare zi. Sau măcar o dată la câteva zile.

Pledoaria mea pleacă de la premisa că nu suntem în mod intenţionat neîncrezători. Ne-am dori să avem încredere în guvern, dar ne-am dori să avem motive pentru asta. Şi sunt sigur că ne dorim să ieşim din criză. Aşadar, jumătate de drum e deja parcurs. Pentru cealaltă jumătate am avea nevoie de câteva semne că şi pentru guvern încrederea noastră contează.
(Articol apărut în numărul din 23 martie al Revistei 22)

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Uşor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă “ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curăţenia străzilor trece prin curăţenia din case şi din curţi. Drumul spre zâmbetul către clienţi trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorinţa de a construi punţi. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spre a fi respectat trece prin a respecta.

Ordinea e importantă. Nu putem importa doar rezultatul. Avem nevoie şi de ingredientele felului de a fi care produce aceste rezultate. Ca să ne putem bucura de ele şi să le putem păstra cum se cuvine. Mulţi oamenii se schimbă în bine, îi întâlnesc în fiecare zi, dar pentru că luptă destul de singuri, nu prea apucă să se şi bucure de schimbări.

România e acum blocată. Mi-ar fi plăcut să zic că e blocată în proiect dar neavând nici un proiect de societate, e doar blocată în nimic. O vor debloca doar cei care, în ciuda blocajului general, vor reuşi să-şi deblocheze propriile proiecte de viaţă. Unii plecând, alţii rămânând, alţii plecând şi întorcându-se. Cei care vor putea să se mişte într-un stat care stă.

Pe oamenii aştia îi admir mai mult decât pe oricine altcineva. Mie, ei îmi dau speranţă. Îmi pare rău că nu prea îi văd la televizor, că nu îi văd şi cei care îşi trăiesc viaţa în televizor sau în faţa lui. Dar ei, oamenii ăştia care mută în fiecare zi munţi de neîncredere, cinism şi nepăsare, doar ei ne apropie de o lume mai bună.

Ei îşi educă propriile imperfecţiuni şi le tolerează pe ale altora. Încercă să mulţumească pe toată lumea: şi colegii, şi clienţii, şi prietenii, şi familia. De multe ori se lasă pe sine pe ultimul loc. Totul pentru a trăi sentimentul că au facut o treabă ca lumea. Pe care lumea, la rândul ei, să o aprecieze şi să o recompenseze, fie doar şi cu un compliment.

Suntem la prima generaţie de oameni care experimentează succesul prin muncă, dedicare şi sacrificiu, în capitalismul bezmetic autohton. Ne-am dat cu capul de toţi pereţii ca să apropiem lumea noastră de lumea pe care o vrem a noastră. Să împăcăm orientul standardelor morale pe care le-am moştenit cu occidentul standardelor materiale pe care vrem să le lăsăm moştenire. Deşi un alt fel de moştenire ar fi mult mai valoroasă.

De curând, am dat peste un îndemn al unei psihanaliste renumite, Karen Horney: “Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru.”. Ea n-a zis cumpără sau adună cu orice preţ lucruri de care să fii mândru.

Lumea la care ne uităm cu dorinţă, lumea occidentalaă, are imperfecţiunile, excesele şi neajunsurile ei. Mai important decât ele are, însă, fundamente foarte temeinice. Nu obiecte, ci valori şi comportamente. Acolo, oamenii se bazează unii pe alţii şi construiesc împreună în virtutea acestei texturi sociale împărtăşite. Ea le dă confort, încredere şi putere. Le dă, în ultimă instanţă, bucuria de a trăi frumos.

Drumul dinspre lumea noastră înspre lumea lor poate fi construit doar simultan cu cel invers. Acum îmi pare că suntem încă în faza de poteci. Plantăm de o parte şi de alta a lor afaceri, şcoli, iahturi, case sau capşuni. Deşi au trecut aproape 20 de ani de când barierele s-au ridicat, n-am reuşit să strângem potecile astea, pe care fiecare ni le construim cu lumea pe care ne-o dorim, într-un drum, ca ştim toţi încotro mergem, şi ca să avem loc din ce în ce mai mulţi.

Suntem pe potecile cele bune, sper să ajungem şi pe drumul cel bun. Ca lumea bună.

Puteţi vedea secţiunea din revistă aici:DecatUnDrum

Acum, băieţii mei îşi satsifac toate aceste curiozităţi cu predilecţie în spaţiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învaţă teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth şi află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulţumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei şi-o construiesc.

E un subiect care mă frământă şi la care caut o soluţie. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 şi 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală şi să lase lumea să intre în ei. Aş vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aş fi dorit când eram ca ei, şi nu mi-e clar de unde să încep şi încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simţi şi al lor.

Recent am învăţat de la Cristi Lupşa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveştile. Poveştile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experienţele care să merite povestite şi cuvintele potrivite cu care să le dai viaţă. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor şi să citească despre cum au trăit alţii lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimişti. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate şi pentru experienţe şi pentru lecturi?

Poveştile sunt şi o bună sursă de relaţii. Creăm relaţii mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase şi visăm mai frumos. Şi unele şi altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puţin în lumea aşa cum am învăţat-o eu.

Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendinţa tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptaţi la lumea virtuală şi atunci n-aş face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi aşa. Apoi iar nu mai ştiu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios şi dubitativ.

Spuneţi în articolul din 22 cムa face mai multe remarci pozitive decât negative este contracultural pentru România, vă întrebaţi cum ieşim din ce-am intrat şi daţi o soluţie. Eu vă întreb, dar de ce am intrat?
A face mai multe remarci pozitive decât negative la adresa cuiva care le merită e un tip de comportament care se învaţă. Dacă ai de unde, îl înveţi, dacă nu, nu. Şi impresia mea e că nu prea avem de la cine să-l învăţăm. Gândiţi-vă la propria experienţă de jurnalist. În ultima săptămână, câte aprecieri şi câte critici aţi primit? Mai mult: persoanele care v-au criticat v-au spus şi vreun lucru bun? Vreodată?

Nu cunosc sorgintea istorică a fenomenului dar pot să ştiu că noi suntem acum în ceea ce suntem pentru că aşa am fost educaţi, în familie şi în şcoală şi aşa suntem educaţi în continuare inclusiv de mass-media. Cultura noastră de relaţionare oscilează între binomul victimizarea proprie – demonizarea celorlaţi (noi nu reuşim din cauza lor) şi binomul exacerbarea virtuţilor proprii – persiflarea celorlalţi (noi suntem de departe “cei mai” iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc). Ambele ipostaze sunt nerealiste, deci perdante. Ne lipseşte echilibrul în evaluarea propriei persoane şi a celorlalţi iar acest dezechilibru vine şi din faptul că cele mai multe reacţii pe care, de mici, le primim şi pe care le vedem adresate altora sunt majoritar negative. Creştem pe minus, ca să mă exprim mai plastic.

De asemenea, pe site spuneţi că organizarea unei conferinţe despre optimism la Bucureşti este un gest de curaj. Din cauza ţării sau a crizei?
Din ambele motive, însă în ordine inversă. Întâi mi se pare curajos să organizezi o conferinţă despre optimism într-o perioadă foarte grea, în care motivele de optimism sunt atât rare, cât şi de scurtă durată. E o perioada în care trebuie să vrei foarte tare să fii optimist ca să reuşeşti. Ai nevoie să-ţi dai motive care nu mai sunt aşa la îndemană ca acum un an. În al doilea rând, într-adevăr, aşa o conferinţă e o provocare dată fiind şi ţara. Nu de puţine ori, la noi, optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei gratuite şi ostentative a “optimiştilor”. Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va caştiga alegerile, fiecare ministru că va mari salariile şi fiecare fotbalist că va lua cupa şi campionatul. A vorbi despre optimismul autentic într-un astfel de context mi se pare un act de curaj.

Apropo de criză, care credeţi că e e miza acestui eveniment, ce fel de impact vă aşteptaţi să aibă?
N-am o idee clară. Sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră. Cel mai curios sunt însă să văd cine va fi în sală, în public. Pesimişti, care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti? Sau oameni care ar vrea să afle cum să insufle altora din jur o atitudine mai pozitivă faţă de lume şi viaţă, ca să nu mai aibă de luptat în fiecare zi cu munţi de negativism şi neîncredere? Paleta fiind atât de largă, am emoţii.

Sunteţi un optimist (şi continuarea: de ce)?
Eu sunt un optimist pentru că mi-e mai bine aşa. Mă face să mă simt mai bine cu mine însumi şi cu cei din jur. De multe ori optimismul meu îi face şi pe ei să se simtă mai bine, să reuşească acolo unde n-ar fi crezut sau într-un fel la care nu s-au gândit. Şi asta mă încarcă cu credinţa că optimismul chiar ajută oamenii să trăiască mai bine. Optimismul pe mine mă mai ajuta într-o privinţă: mă consider o persoană creativă, îmi place să găsesc perspective noi şi soluţii inedite. N-aş putea face asta dacă aş fi pesimist. Pentru că reduta ultimă a pesimistului e non-acţiunea, staus-quo-ul (n-avem de ce să ne agităm, oricum nu iese). Or, mie-mi place acţiunea, experienţa, descoperirea, drumul nebătut. Dacă n-aş fi optimist, aş merge în rând, bombănind.

Care a fost culmea optimismului în ceea ce vă priveşte (o situaţie în care doar dvs. eraţi optimist, deşi nu prea aveaţi motive)
Întotdeauna am fost pe culmile optimismului când am demarat proiecte pe care nu le mai făcusem nici eu, nici alţii din jurul meu. Când am început firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, şi unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală iar acum compania este numarul unu în domeniu în România, când am început URR-ul în 2000 (acesta a fost un proiect politic care n-a reuşit), când am înfiinţat cu câţiva prieteni, în 2005, Asociaţia Erudio şi mulţi ne ziceau că n-o să meargă iar acum suntem la a şaptea promoţie de abslovenţi ai programului Erisma – Leadership Creativ, precum şi alte proiecte cu titlu de pionierat la care lucrez în prezent.

Unele au avut succes altele nu, e normal să fie aşa, însă în toate am plecat la drum cu încredere şi cu optimism că voi reuşi. Asta nu înseamnă că n-am avut emoţii, că nu mi-a fost teamă, că n-am avut îndoieli despre cea mai bună cale de urmat. Înseamnă doar că ponderea în care mi-am proiectat reuşita a fost mult mai mare decât cea în care am luat în calcul eşecul.

Cum ajungi optimist, există o reţetă de genul te trezeşti de dimineaţă, îţi propui să gândeşti pozitiv indiferent ce s-ar întâmpla în ziua respectivă şi te ţii de program?
Optimismul e un stil de viaţă. La inceput ai, într-adevăr, nevoie să-ţi propui sau să-ţi propună altcineva să gândeşti pozitiv, să iei în calcul şi partea bună a lucrurilor, apoi însă, devine un fel natural de a te uita la lume şi viaţă. În orice zi există şi întâmplări fericite şi nereuşite. Depinde cum ţi le proiectezi înainte să se întâmple şi de care-ţi aduci aminte mai des ulterior. Pe lângă ce-ţi vine natural, mai e şi o chestiune de alegere, de corecţie conştientă a subconştientului. Nu e vorba de o negare a surselor de stres, ci de o diminuare a ponderii lor, de o echilibrare.

Optimismul e molipsitor?
Cred că da, în măsura în care nu e exgerat sau gratuit. Optimismul e o stare afectivă care e însă greu de preluat dacă e complet iraţională. În general, oamenilor le place să fie în preajma celor care iradiază o stare de bine, de optimism, de bună dispoziţie. Rar găsim persoane care să ardă de nerăbdare să se întâlnească cu morocănoşi pesimişti. Pe de altă parte, e şi o chestiune de aritmetică. E greu pentru un optimist să molipsească zece pesimişti care se încarcă mai mult unul de la altul decât de la cel diferit.

Optimismul se învaţă?
Nu ştiu dacă optimismul are o formulă chimică. Adică nu ştiu dacă te naşti sau nu aşa. Dar sunt convins că optimismul se formează. El se bazează într-un fel pe instinctul de supravieţuire şi se construieşte în primul rând prin simpatie. Îl preiei de alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti. Mai uşor, mai frumos, mai rodnic. Cu timpul el se auto-alimentează. Bunele experienţe îţi dau bune motive să faci din optimism un mod de a trăi.

Într-o oarecare măsură, optimismul se şi reînvaţă. Toţi avem în viaţă momente sau perioade de cădere, de pierderi, de disperare. Nu e uşor să-ţi revii şi nu e uşor să-ţi reînvii optimismul, mai ales după lovituri grele. Însă e singura cale prin care poţi trăi din nou frumos. Eu am descoperit de ceva vreme, prin soţia mea, un fel nou de optimism, optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt, din rezerva lui, la nevoie. E aur curat.

Cum îţi îmbunătăţeşte viaţa o gândire optimistă/pozitivă?
Întâi de toate o gândire optimistă te ajută să-ţi alegi bătăliile. Adică să nu intri în acelea în care costurile sunt mai mari decât orice ai putea câştiga. Nu-ţi mai faci rău singur cu ajutorul altora. Îţi alegi mizele care merită. În al doilea rând, insuccesele te afectează mai puţin. Ai mai multă energie pentru construcţie şi mai puţină pentru critica sterilă sau pentru autocompătimire. În al treilea rând, îţi aduce în jur mai degrabă oameni buni, care fie sunt pozitivi, fie vor să devină aşa. Asta te ajută să te menţii într-o forma bună, prolifică. Te ţine mai departe de depresii.

Există şi efecte adverse ale optimismului, te poate împinge să încerci să-ţi depăşeşti periculos de mult limitele?
Nu te poate împinge acolo atâta vreme cât optimismul păstrează o doză sănătoasă de realism. Şi limtele sunt formate adesea de propriile percepţii. Optimismul creează atât percepţii mai favorabile unor limite mai largi cât şi căi mai uşoare de revenire când lucrurile n-au mers cum ţi-ai fi dorit.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părare au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Şi ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi. Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei şi altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.

Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar totuşi trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi “ajută” să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.

Şi atunci cum se poate rupe lanţul care ne ţine pe toţi nemulţumiti şi de noi şi de ceilalţi?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune, şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât de cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.