Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Relaţia mea cu puterea a început în forţă. Imediat după revoluţie am ajuns în fruntea mişcării studenţeşti din facultate unde am organizat greve, manifestaţii, am dat afară profesori, am restructurat programa de învăţământ, am negociat la guvern cu mai-marii vremii. M-am luat la trântă cu puterea pentru a schimba cât mai mult, cât mai repede şi cât mai profund. Aveam 20 de ani şi puterea de a schimba destine. Mă mânau entuziasmul şi convingerea fermă că reţeta binelui comun mi-e scrisă pe frunte şi orice reprezentant al vechiului sau noului regim care nu citea suficient de repede trebuia îndepărtat din peisaj. Griul nu făcea parte din portofoliul meu cromatic. Lumea era formată din buni şi răi, noi şi ei.

După câteva luni am înţeles că puterea are mai multe chipuri. Şi că cel mai perfid, şi adesea cel mai redutabil e cel care nici nu se vede. Toate schimbările pe care le reuşiserăm în cursul primului an de după revoluţie începuseră, spre sfârşitul lui, să fie înmuiate, „adaptate” sau chiar eliminate. Profesorii pe care îi dăduserăm afară erau discret dar consecvent reintegraţi într-un fel în care să nu li se dea uşor de urmă: alte facultăţi, alte posturi, alte cursuri. Maşinăria care deţinuse puterea se reorganiza şi se reinfiltra în sistem. Atunci am văzut prima dată oameni dispuşi la orice ca să rămână la putere.

Read the rest of this entry →

Încep să am speranţe despre cum va arăta România de peste 20 de ani. Dincolo de ce aseamănă generaţia mea cu cea care va contura România de peste două decenii, sunt câteva lucruri care, din fericire, ne separă. Mă întâlnesc frecvent cu tineri de peste 20 de ani şi mă bucur de tot atâtea ori. Au şi ei, cum aveam şi noi când eram de vârsta lor, energie şi încredere în propriile proiecte. Dar mai au câteva atuuri în plus.

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi. Read the rest of this entry →

Aud des, în ultima vreme, că sfârşitul crizei economice e o chestiune care nu ţine atât de realitatea economică, cât de încrederea oamenilor în viitor. Un fel de autoprofeţie împlinită. Dacă suntem suficient de mulţi care să credem că va fi bine, atunci va fi bine.

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere? Read the rest of this entry →

(Articol apărut în publicaţia “Decât o revistă”)
Eram cu familia la ţară, la conacul unui foarte bun prieten. Are şi el un băiat, bun prieten cu băieţii mei. Spre imensa bucurie a celor trei copii, el le-a construit un fel de căsuţă într-un copac, un cub de lemn ca un cuib pentru visele lor. Le-a cumpărat pensule, vopsea de diferite culori şi le dă liber la vopsit.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea. Read the rest of this entry →

Mă întreb de ceva vreme cum să insuflu mai multă curiozitate copiilor mei. Mă refer mai mult la curiozitatea practică. Mi-e un pic peste mână să despic conceptul dar n-am încotro. Eu mi-am construit lumea din jurul meu, limitele ei şi limitele mele în ea, experimentând practic tot ce am vrut să aflu, să cunosc – oameni, sporturi, locuri, lucruri etc.
Pentru mine, viaţa merită trăită în primul rând din curiozitate. Read the rest of this entry →

În preambulul conferinţei Optimism 2009 am acordat un interviu Sandrei Scarlat de la ziarului Adevărul. Acolo a apărut parţial, într-o formă colectivă, împreună cu perspectivele celorlaţi vorbitori, sub titlul “Lecţia de optimism, o soluţie anticriză”. Îl redau în continuare în forma completă. Read the rest of this entry →

(articol apărut în numărul din 23 iunie al Revistei 22)
Am intrat într-un cerc vicios. Pe măsura ce ne înjurăm mai tare politicienii, câştigă teren politicieni mai demni de înjurat.
Politica e o meserie. Ca în orice altă meserie, te duci la serviciu, faci ceva şi apoi te uiţi să vezi ce-a ieşit. Dacă tot timpul ţi se spune că a ieşit prost, şi asta în principal din cauză că tu eşti în neregulă, şansele să dezvolţi o atitudine pozitivă faţă de ce faci sau faţă de cei pentru care faci sunt minime. Practic, sunt zero. Read the rest of this entry →