E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.

Am mai ajuns un pic în concediu şi cu ajutorul unui prieten. În concediul lui, pentru că tocmai ce s-a întors dintr-un periplu cultural în Toscana. Şi, vreme de aproape o oră, m-a luat cu el printre minunăţiile pe care le-a vizitat. Mi-a povestit cu nostalgie cât de mult l-a impresionat, dincolo de interioare, frumuseţea locurilor publice din Italia, şi cât de mult l-au mâhnit graffiti-urile de pe zidurile unei clădiri de secol 14. Dar cum a rămas, până la urmă, cu decizia de a se reîntoarce acolo pentru a vedea tot ce n-a apucat să vadă acum, din cauza timpului prea scurt.

Asta mi se întâmplă prea rar în ultima vreme – să mă întâlnesc cu prieteni şi să povestim de lucruri frumoase, care stârnesc şi bucură imaginaţia. Într-un fel, am noroc cu blogul ăsta. Mai nou, când mă întâlnesc întâmplător cu prieteni, îmi zic că au citit cutare articol de aici, că a fost interesant, că aşa s-au gandit şi ei şi că poate facem ceva despre subiect. Iar eu mă bucur, că nu sunt singur în căutările mele şi că oameni la care ţin şi oameni pe care nu îi cunosc mai au timp şi de altceva în afară de treburile presante ale fiecărei zile. Şi că mă primesc cu gândurile mele printre ale lor şi ne e bine. În felul ăsta mai uit şi eu de treburile mele presante.

Mi-am propus să scriu şi din concediu, poate ajut şi eu pe cineva, cum m-a ajutat prietenul meu, să mai evadeze un pic din strânsoarea României de azi, spre zări mai primitoare, mai liniştite, mai împăcate cu ele însele şi cu cei din jur.