Am mai ajuns un pic în concediu şi cu ajutorul unui prieten. În concediul lui, pentru că tocmai ce s-a întors dintr-un periplu cultural în Toscana. Şi, vreme de aproape o oră, m-a luat cu el printre minunăţiile pe care le-a vizitat. Mi-a povestit cu nostalgie cât de mult l-a impresionat, dincolo de interioare, frumuseţea locurilor publice din Italia, şi cât de mult l-au mâhnit graffiti-urile de pe zidurile unei clădiri de secol 14. Dar cum a rămas, până la urmă, cu decizia de a se reîntoarce acolo pentru a vedea tot ce n-a apucat să vadă acum, din cauza timpului prea scurt.

Asta mi se întâmplă prea rar în ultima vreme – să mă întâlnesc cu prieteni şi să povestim de lucruri frumoase, care stârnesc şi bucură imaginaţia. Într-un fel, am noroc cu blogul ăsta. Mai nou, când mă întâlnesc întâmplător cu prieteni, îmi zic că au citit cutare articol de aici, că a fost interesant, că aşa s-au gandit şi ei şi că poate facem ceva despre subiect. Iar eu mă bucur, că nu sunt singur în căutările mele şi că oameni la care ţin şi oameni pe care nu îi cunosc mai au timp şi de altceva în afară de treburile presante ale fiecărei zile. Şi că mă primesc cu gândurile mele printre ale lor şi ne e bine. În felul ăsta mai uit şi eu de treburile mele presante.

Mi-am propus să scriu şi din concediu, poate ajut şi eu pe cineva, cum m-a ajutat prietenul meu, să mai evadeze un pic din strânsoarea României de azi, spre zări mai primitoare, mai liniştite, mai împăcate cu ele însele şi cu cei din jur.

Acum, băieţii mei îşi satsifac toate aceste curiozităţi cu predilecţie în spaţiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învaţă teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth şi află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulţumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei şi-o construiesc.

E un subiect care mă frământă şi la care caut o soluţie. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 şi 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală şi să lase lumea să intre în ei. Aş vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aş fi dorit când eram ca ei, şi nu mi-e clar de unde să încep şi încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simţi şi al lor.

Recent am învăţat de la Cristi Lupşa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveştile. Poveştile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experienţele care să merite povestite şi cuvintele potrivite cu care să le dai viaţă. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor şi să citească despre cum au trăit alţii lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimişti. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate şi pentru experienţe şi pentru lecturi?

Poveştile sunt şi o bună sursă de relaţii. Creăm relaţii mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase şi visăm mai frumos. Şi unele şi altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puţin în lumea aşa cum am învăţat-o eu.

Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendinţa tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptaţi la lumea virtuală şi atunci n-aş face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi aşa. Apoi iar nu mai ştiu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios şi dubitativ.

S-au citat din Jurnal “Parisul poezos” sau felul în care Amza Pellea şi Ştefan Iordache “stau acum pe un nor înroşit de zaibăr şi râd cu poftă”. Nu e deloc uşor lucru să vorbeşti în câteva minute despre şase ani din viaţa cuiva. Şase ani de trăiri “colinare, pe alocuri muntoase”, cum s-a spus. Şi totuşi, mie reuşita mi s-a părut deplină.

Am trăit o oră foarte specială în care am învăţat că oamenii frumoşi, chiar dacă sunt foarte diferiţi, atunci când sunt atenţi la frumuseţea celor din jurul lor, pot crea natural – fie şi numai pentru o oră – un sentiment de curat, de limpede, de împlinire. În câteva rânduri am avut sentimentul că nu sunt la Bucureşti, ci la Viena, la Barcelona ori la Paris.

Simţul umorului, relaxarea, emoţia, onestitatea, toate păreau puţin din altă lume, care uitase de încrâncenarea, invidia şi orgoliile autohtone cotidiene. Însuşi conceptul de conferinţă de presă în care se discută despre o carte care încă nu există m-a dus cu gândul la un experiment despre o trăire într-o Românie care încă nu există, deşi noi ne-am purtat acolo ca şi cum atât cartea cât şi acea Românie ar exista.

Nu ştiu ce reprezentanţi ai presei au fost în sala arhiplină însă întrebările nu prea au sunat ca de la presă. Nu căutau vinovaţi, subînţelesuri, demascări sau sămânţă de scandal. Erau curiozităţi timide, însă vii, autentice, faţă de un om timid, predispus însă la o viaţă autentică înainte de orice. Cred că toţi am plecat de acolo puţin mai buni.