Mai jos, o secvenţă cu psihiatrul George Vaillant, cel care a coordonat Grant Study în ultimii 40 de ani.

Câteva lucruri mi-au atras în mod deosebit atenţia.

Primul vine din felul în care unii dintre participanţii la studiu au răspuns la întrebări, scrise sau verbale, de-a lungul anilor. Una dintre măsurile nefericirii pare a fi disponibilitatea redusă a oamenilor de a fi sinceri cu ei înşişi, despre ei înşişi. E o tendinţă pe care o văd şi eu adesea în cursurile de branding personal. Mulţi avem dificultăţi reale în a ne accepta şi declara minusurile, neajunsurile. Coordonatorii studiului documentează aceste diferenţe: între felul nefericit în care cineva trăia şi se simţea şi felul mulţumitor în care se descria. E un fel de fals optimism asumat, în care vrei să te convingi că eşti ok deşi eşti foarte departe de asta. E un mecanism defensiv care însă apără fără să ajute.

Al doilea mărturisesc că m-a surprins, nu mă uitasem până acum la emoţii din aşa o perspectivă. O concluzie a studiului e că emoţiile pozitive ne fac mai vulnerabili decât cele negative. Asta pentru că în timp ce cele negative au rol de protecţie, ne pot apăra de mai rău, cele pozitive ne pot expune unor viitoare dezamăgiri. Vaillant spune:

“E foarte greu, pentru cei mai mulţi dintre noi, să tolerăm să fim iubiţi.”

M-am mai liniştit când am citit că această concluzie e valabilă doar pe termen scurt, pentru reacţiile imediate. Pe termen lung, emoţiile pozitive creează conexiuni mai sănătoase şi mai adânci, mult mai favorabile unui trai fericit.

În fine, a treia concluzie e sumarizată chiar de conducătorul studiului, într-un interviu de anul trecut. Întrebat ce a învăţat în mod esenţial din acest studiu, George Vaillant răspunde:

“Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă sunt relaţiile fiecăruia cu alţi oameni.”

Aşadar, după 70 de ani de urmărit în detaliu vieţile unor oameni cu realizări dintre cele mai notabile (oameni de afaceri, de cultură, medici, politicieni de vârf – unul dintre ei a ajuns preşedintele SUA), concluzia e că nu ceea ce a avut fiecare în afara lui a contribuit decisiv la fericire, ci ceea ce a putut fiecare să trăiască înăuntrul lui, în relaţie cu altcineva. Nu ceea ce puteau dobândi, expune şi cuantifica, ci ceea ce puteau împărtăşi.

Mi se pare o concluzie utilă, mai ales în vremurile grele pe care le parcurgem. Studiul a avut nevoie de multe zeci de ani şi câteva sute de vieţi ca să ajungă la ea. Poate unii dintre noi reuşim mai devreme, într-o singură viaţă.