Dacă Oana ar fi fost lângă mine, am fi râs cu gura până la urechi, tare, foarte tare, în lacrimi. De multe ori râdem aşa. Memoria nu e punctul meu forte dar nu voi uita niciodată o scenă:

Hotel Novotel, pauza de prânz a unei conferinţe Erudio. Stăm la masă, serioşi, suntem acolo cu treabă. Lângă mine, Oana, în faţa mea Horia (Roman-Patapievici), lângă el, Dan C. (Mihăilescu). La un moment dat conversaţia se animă şi ne dăm seama că ne simţim bine şi că putem mai mult. Încep glumele. Începem să râdem. Şi brusc, se crapă cerul. Horia începe să-l imite pe Cristoiu criticând expoziţia cu poneiul roz. De uimire încremenesc cu gura deschisă, încă nu pot să râd. Oana explodează mai repede şi o urmez în extaz. Horia continuă nestingherit. Oana râde urlând în hohote şi bate cu palma în masă, de undeva de sub ea. N-o mai văd dar o aud. Cu ultimele puteri îmi dau scaunul la o parte ca să nu mă prăvălesc de râs cu tot cu masă. Plângem şiroaie. Horia nu dă semne de îndurare. Începe să-l imite şi pe Valentin Stan. E prea mult. Nu-i mai văd nici pe el, nici pe Oana, nici pe Dan C. Îmi pun problema dacă o să mai pot să respir. Nu ştiu ce să-l rog pe Horia, să se oprească sau să continue.
Într-un final, epuizat, îmi dau seama că restul se uită la noi cam ciudat şi ne oprim, treptat.

Am multe amintiri din astea cu Oana, de izbucniri, de descătuşări, de eliberări. Nu ştiu cum se va termina Jurnalul (sper să nu se excite pe lângă ponton şi vreunul cu şalupa), însă eu la Oana aşa mă gândesc cel mai des, râzând cu poftă de viaţă nebună, autentică, trăită fără rest. Sper să ţină şi ea un jurnal.