Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Traian Băsescu a declarat, recent, că nu e adeptul privatizării Poştei Române sau a CFR. Îmi pare rău. Mi-aş fi dorit să fie adeptul normalizării unor servicii din epoca de piatră. Şi mi-aş mai fi dorit ca preşedintele să decidă ce fel de adept e după ce face o călătorie incognito cu trenul (rapid ori accelerat, n-am pretenţii exagerate) sau o vizită la sediul Poştei de lângă Hala Traian. Eu le-am făcut pe amândouă şi sunt adeptul privatizării rapide, pe un leu, a ambelor fosile.

Am călătorit de curând cu trenul, cu nişte prieteni, de la Bucureşti la Braşov şi înapoi. Prima impresie, în Gara de Nord, a fost un pic şocantă. Paza la intrarea pe peron era extrem de strictă. Nu trecea nimeni fără bilet. Pe moment, m-am bucurat, m-am simţit ceva mai în siguranţă. Siguranţa a durat, însă, doar până ne-am instalat în vagon, unde se perindau nestingheriţi cerşetori, vânzători, „muţi“ cu bileţele şi brelocuri, pe care nu părea să-i fi controlat nimeni, niciodată. Erau ca la ei acasă. După ce trenul a plecat, am fost şi martorii unei minuni. Un olog, care a trecut prin vagon tânguindu-se şi târându-se pe jos, a revenit după câteva minute, alergând din sens opus de frica controlorilor. Care controlori au apărut agale şi tacticoşi. Şi, pe măsură ce avansau în vagon, amuţeam de uimire. Vagonul era împărţit în două rânduri de scaune: unul pe o parte, cu un şir de locuri, altul pe cealaltă parte, cu două şiruri de locuri. Controlorii erau doi, arătau de parcă dormiseră în şanţ şi îşi împărţiseră munca judicios – unul composta biletele pe dreapta, iar celălalt biletele pe stânga. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 29 septembrie al Revistei 22)
România ar fi mai mult decât e astăzi cu mai puţini. Mai puţini parlamentari, mai puţini miniştri, mai puţini prefecţi, mai puţini în consilii, comitete şi comisii. Sunt prea mulţi şi tendinţa lor naturală e să vrea să fie din ce în ce mai mulţi. Fiecare îşi formează un aparat care inventează rosturi cu o ingeniozitate demnă de o cauză mai bună. E probabil cea mai grea luptă pe care România o are de dat – cea cu cohortele bugetofage.

Iau un exemplu de care m-am lovit recent, ca om de afaceri: trezoreria. Echivalentul ofiţerilor de cont de la bănci, ofiţeresele de cont de la trezorerie ţin evidenţa firmelor de care răspund, doar pe hârtie. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 7 iulie al Revistei 22)
M-am tot gândit cum s-ar putea crea un sistem în care administraţia centrală să poată beneficia de expertiza mediului privat corporatist în chestiuni de management, eficienţă şi organizare, fără a fi obligată la depolitizare. Şi am imaginat o soluţie în care toată lumea să aibă de câştigat, fiecare parte contribuind cu ceva. Prin părţi înţeleg pe de o parte managerii privaţi competenţi, pe de cealaltă miniştrii şi alţi lideri politici. Nu în ultimul rând, mă aştept să avem de câştigat şi noi, cei care ar trebui să ne bucurăm de rezultatele cooperării eficiente între cele două, azi, tabere. Read the rest of this entry →