„Bună seara, sunt Alina Kasprovschi. Cred că, în Bucureşti, toţi putem să ne găsim comunităţi în care să ne simţim ca acasă. Locuri care să ne placă, oameni cu care împărtăşim aceleaşi valori, schimbări în bine la care putem contribui.

Misiunea Fundaţiei Comunitare Bucureşti este să creeze comunităţi.

Asta nu înseamnă că nu au fost momente când m-am îndoit că un asemenea ţel este realist. M-am îndoit de nenumărate ori când lucram la înfiinţarea Fundaţiei Comunitare Bucureşti. De fapt, m-am îndoit chiar şi înainte să vin în faţa voastră să ţin acest discurs.

Şi m-am îndoit pentru că, de când m-am mutat în Bucureşti, acum aproape 15 ani, am cunoscut enorm de mulţi oameni care urăsc multe lucruri la Bucureşti. Probabil că și voi cunoașteți. Probabil că fiecare din noi suntem, măcar uneori, foarte nemulţumiţi de unul sau altul dintre lucrurile care se întâmplă în oraş.

Şi atunci mă întreb: Ce e mai real, mai puternic? Nemulțumirea faţă de lucrurile care nu funcționează, sau visul despre cum ar putea fi, de fapt? La Fundația Comunitară București, noi credem că visul – planificat, susţinut şi împărtăşit cu comunitatea – este cel mai puternic.

Am să vă dau un singur exemplu, pe care poate îl cunoașteți. Antanas Mockus este fostul primar al capitalei Columbiei, Bogota. În numai patru ani, el a transformat radical orașul, dintr-unul sufocat de infracționalitate și lipsit de utilități de bază, într-o capitală civilizată, pe care locuitorii săi o iubesc. Atunci când primarul a solicitat taxarea voluntară, cu 10% în plus, pentru dezvoltarea orașului, peste 60.000 de oameni au contribuit. Ce vise împărtășim noi, acum, care să ne facă să dăm din timpul și energia noastră pentru București?

Evenimentul din această seară este despre schimbare, speranță și succes. Este despre schimbare, pentru toate lucrurile care nu ne plac în Bucureşti. Este despre speranţa pe care ne-o daţi, că schimbarea este posibilă, chiar prin simpla voastră prezenţă aici. Aţi venit pe viscol, printre schelele şi ruinele Centrului Vechi, ca să auziţi ceva despre crearea de comunităţi. Şi este despre succes – aşa cum vă vor arăta, puţin mai târziu, comunităţile invitate în eveniment.

Veți vedea în seara asta câteva comunități care vă vor arăta în ce cred. Sunt oameni care s-au strâns în jurul unei idei sau a unei pasiuni și au atras lângă ei alți oameni, în mod natural. La un moment dat, fiecare din invitații noștri a fost sâcâit, enervat, nemulțumit, frustrat de câte ceva. Dar niciunul din ei nu s-a oprit aici. Nu a devenit cinic și resemnat. Cu toţii au schimbat din lucrurile care îi nemulțumeau. Și mai mult decât atât: au creat comunități de sute, de mii și de zeci de mii de oameni care îi urmează, le împărtășesc convingerile și le trăiesc în viața de zi cu zi.

Credem că știm cum să creem în București comunități unde să ne simțim ca acasă: dați-ne nouă frustrările și nemulțumirile voastre; împreună cu ceva din timpul, energia și resursele voastre.

Noi le vom investi în crearea de comunități în București. Asta va fi misiunea noastră.

Vom promova oameni care pun energie într-un obiectiv sau o pasiune comună. Vom descoperi comunități deja existente și le vom ajuta să crească. Vom susține crearea de noi comunități. Le vom transforma în comunitățile voastre. Vom ști că misiunea noastră s-a încheiat atunci când fiecare va găsi un loc unde să se simtă ca acasă în București.

Deja am făcut primii pași. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o cercetare empirică, în care ne întrebam cei peste 200 de donatori care sunt principalele probleme din București în rezolvarea cărora ar fi dispuși să investească energie. Primele domenii pe care le-au menționat au fost: implicarea în comunitate, copiii și educația, ecologia, spațiile verzi. Și câinii comunitari. Domenii multe și foarte diverse – dar nu e Bucureștiul la fel?

Am început să lucrăm la proiecte. Suntem foarte mândri să vă anunțăm că programul nostru de voluntariat “De bunăvoie pentru Bucureşti” se află în bloc start, iar platforma sa online este finalizată. Dacă vă numărați printre cei care au vrut întotdeauna facă un bine, dar nu au știut unde să facă asta, acum e simplu. Găsiți în programul nostru zeci de ocazii unde vă puteți folosi talentele și calitățile, pentru a da o mână de ajutor altora. Sper să vă înscrieți în proiect și să împărtășiți cu noi experiența.

Proiectul internațional YouthBank, care a câștigat premii importante ca program educațional și de leadership pentru elevi de liceu, este în București în al treilea an de desfășurare. Noi am preluat acest proiect pentru că știm că există în oraș elevi de liceu altfel decât îi vedem în fiecare zi la televizor. Elevi care au vise, planuri, care vor să învețe în străinătate și să revină să aplice ce au învățat în România.

Următorul nostru proiect, “100 de idei mici schimbă un oraș mare” pleacă de la credința că orașul nostru poate fi mai ușor digerat dacă este mestecat în bucăți mici. Te poți descuraja dacă te uiți la toate problemele mari pe care le are Bucureștiul. Noi credem însă că ideile mici sunt cele care aduc schimbări importante; că putem fi inspirați și energizaţi de grupuri de oameni care aleg să schimbe ceva în orașul, în cartierul, în grupul lor de prieteni. Timp de câțiva ani, vom finanța, vom consilia și vom comunica despre astfel de proiecte mici din diferite domenii.

Credem că, adunate împreună, aceste proiecte au șansa să schimbe cu adevărat nu doar fața, ci și sufletul acestui oraș.

N-aș vrea să închei înainte de a aduce mulțumiri:

Vouă tuturor, pentru că ați venit (având în vedere vremea de afară, chiar și eu m-am gândit de două ori înainte să ies din casă).

Mulțumesc celor peste 200 donatori individuali care, prin contribuția lor, au făcut posibilă înființarea Fundației Comunitare București. Mulți dintre ei sunt în această seară aici în sală.

Mulțumesc companiilor Lafarge România, Hello Communication, Doc Comm Communication, Băcănia Veche, Adobe România, care ne-au acordat deja încrederea, resursele și ideile lor.

Mulțumesc partenerilor noștri: Asociația pentru Relații Comunitare, care a visat, acum mai bine de cinci ani, că în România poate crește o rețea de fundații comunitare. Mulțumim finanțatorilor proiectului – Fundația pentru Parteneriat și Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, Mott Foundation și Romanian American Foundation, precum și consultantului nostru dinainte de înființare, Fundația PACT. Mulțumim și celor cinci fundații comunitare din țară – Cluj, Odorhei, Alba, Covasna și Mureș – din a căror experiență am învățat până acum.

Mulțumesc membrilor Board-ului FCB: Stanislav Georgiev, Vice-președinte și CFO Unicredit-Țiriac Bank, Cosmin Alexandru, consultant și partener B&P Brandivia, Manuela Preoteasa, Managing Partner Hotnews și EurActiv.ro, actorul Dragoș Bucur și doi dintre membrii fondatori – Cristina Adam şi Mugur Parizianu. Sunt cu toții oameni ocupați, care oferă din timpul lor pentru a structura această idee într-un proiect viabil.

Nu în ultimul rând, aș vrea să mulțumesc celor 10 membri fondatori alături de care am pornit la drum acum mai bine de un an, precum și celor trei colegi ai mei – Ada, Ela și Bogdan – care au avut curajul (sau poate viziunea) să lucreze în acest proiect încă de când era doar o idee pe hârtie.

Și acum aș dori să-l invit alături de mine pe scenă pe primul invitat din seara asta: Marius Tudosiei de la Băcănia Veche. El ne va spune povestea comunității Băcănia Veche, dar și despre ce mâncăm noi în seara asta.

Marius a pornit proiectul Băcănia Veche pentru că a fost nemulțumit de mâncarea din oraș: trebuia să bată Bucureștiul în lung și-n lat că să găsească mâncare sănătoasă pentru familia lui. A văzut că sunt și alții ca el – oameni care simt nevoia de a ști cu precizie ce mănâncă, de a simți gustul de acasă și gustul copilăriei. Atât de mare era nevoia asta, că fanii Băcăniei Vechi abia au încăput în magazin la deschiderea oficială, comunicată numai prin pagina de Facebook.

Editorii de la Decât o Revistă nu au mai putut înghiți calitatea jurnalismului din România. Din frustrare, au inventat o revistă care apare „decât o dată”, bazată pe toate principiile lor despre jurnalismul de care nu era loc în presa comercială. Nevoia oamenilor de povești bine scrise, în care să se regăsească, s-a dovedit atât de importantă, încât echipa de jurnaliști lucrează acum la numărul 8 din ceea ce nu mai e deloc “decât” o revistă.

Andrei Bârsan de la orașul.ro a crezut că locuim într-un oraș frumos, dar pe care nu îl cunoaștem sau nu îl mai observăm. A ales să se uite la București prin obiectivul camerei de fotografiat și a început să organizeze excursii de fotografie. În curând, grupuri uneori de sute de oameni au ajuns să spună povești despre București cu ajutorul fotografiilor și să lucreze la păstrarea memoriei vizuale a orașului.

Cei de la Incubator 107 au crezut că oricine poate să învețe pe oricine orice și au vrut să scuture izolarea dintre oamenii care împărtășesc aceleași pasiuni. Așa au ajuns sălile din Str. Traian 107 să fie neîncăpătoare de pasionați de chiromanție, mâncare africană sau Feng Shui.

Cei trei fondatori Tango Tangent au simțit că nu este destulă tandrețe și armonie în București și că tangoul poate să fie un remediu potrivit. În câțiva ani, au început să adune pasionați de tango în sălile lor de curs, dar și în evenimente publice în parcuri, la teatru sau în companii.

Cei de la Sex Tower Underground Power au fost nemulțumiți de faptul că nu e destulă susținere pentru cultură urbană în orașul nostru. Au lansat proiectul pentru că au știut că oamenii care merg în cluburi au ceva în comun cu pasionații de modă, cu artă contemporană sau cea underground. Și au avut dreptate, judecând după câți le urmăresc proiectele, din orice domeniu ar fi acestea.”

Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.

Filmul m-a scuturat. Am văzut “Discursul regelui” nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat.

Păcat că aerul curat vine aproape numai de afară. Cred că avem mult de pierdut, dacă ne distrugem putinţa de a-i admira deschis măcar pe unii dintre oamenii care ne reprezintă. Ne vom plasa singuri în afara lumii pe care ne-o dorim. Cea mai recentă ilustrare a acestui pericol e aniversarea a 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, pe 19 februarie. N-am aflat de ea nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Turismului, nici de la vreo televiziune din România. Aproape toţi am aflat de ea de la Google, care şi-a restilizat logo-ul din opere ale lui Brâncuşi, în onoarea geniului său. Am pierdut o foarte bună ocazie de a nu tăcea.

Asta şi pentru că cel mai des nu tăcem când e de criticat. Faptul că ştim mereu cine face rău nu ne ajută însă cu mare lucru. Ar trebui să ştim şi cine face bine. Şi mai ales cum. Atâta vreme cât nu putem da un nume şi un chip binelui, orice drum înspre mai bine e imposibil. Binele, doar în stadiul de concept, e steril. Capătă viaţă doar prin oameni.

Am zapat de curând peste o emisiune, la o televiziune de ştiri, care avea supratitlul: Cine ucide binele în România?.
N-am stat nicio secundă pe ea, pentru că răspunsul mi-era foarte limpede: chiar emisiunea în cauză. Aş fi stat dacă mi-ar fi spus cine-l naşte, cine-l creşte, cine-l apără şi cine-l împarte cu alţii. Asta m-ar fi ajutat. Să ştiu doar cine-l ucide mă omoară încet şi sigur.

Se vehiculează zilele astea debarcarea lui Emil Boc din fruntea guvernului. E prima dată când am auzit câteva voci, credibile, dar firave, care să evoce public şi calităţi ale lui. Că e onest, necorupt, bine intenţionat şi de bună-credinţă. Că e consecvent şi are spirit de sacrificiu: şi-a pus toţi bugetarii în cap, făcând ce a crezut că e mai bine pentru România. Toate, calităţi foarte rare în spectrul politic românesc. Calităţile nu-i anulează neajunsurile, dar nici reciproca n-ar trebui să fie valabilă. Abia acum, că e pe picior de plecare, câţiva sunt dispuşi să-i recunoască şi laturile bune. Trist, adevărat şi tardiv.

La noi, puţini oameni publici au şanse mici să fie buni, pentru că sunt prea puţini dispuşi să-i vadă aşa. La fel se întâmplă cu ideile sau proiectele. Ele cresc greu în România, pentru că nu prea le hrăneşte nimeni cu încredere şi sprijin. Primesc la rădăcină, din secunda în care sunt rostite, mai ales cinism şi indiferenţă.

E unul dintre motivele pentru care Brâncuşi şi alţii ca el au ales să-şi încerce ideile în altă parte. Ca să le dea o şansă între oameni care n-au pierdut exerciţiul admiraţiei. Nici după 135 de ani. Acolo, mai binele se hrăneşte din bine. Aici, oscilăm neproductiv între îngeri şi demoni. Deşi oamenii de lângă noi nu sunt nici una, nici alta. Eu am învăţat din discursul regelui că fiecare e ce vede în ceilalţi.
(Articol apărut în numărul din 22 februarie al Revistei 22)

Vă mulţumesc dacă aveţi răbdare până la finalul înregistrării şi vă mai mulţumesc o dată dacă îmi trimiteţi şi un feedback la ce aţi văzut şi auzit.

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele.

Pentru diriguitorii liceelor era important să găsească o intersecţie consistentă între sistemul lor de educaţie, valorile pe care eu aş vrea să le preţuiască copiii mei şi valorile care se potrivesc tipului lor de personalitate şi de aspiraţii. Asta deosebeşte un liceu german de unul francez, englez sau american. Sunt stiluri de învăţare şi de viaţă diferite care creează parcursuri de viaţă diferite.

Putem spune aşa ceva în mod explicit şi argumentat despre vreun liceu din România? Sintagma pe care o aud adesea în ultima vreme e că, la şcoală sau la liceu, „depinde ce noroc ai de profesor“. În aceeaşi unitate de învăţământ coexistă, mai mult sau mai puţin paşnic, cadre didactice remarcabile cu unele execrabile. Copiii mei au ajuns să urască materii pe care le apreciau cu un an înainte doar pentru că li s-a schimbat profesorul. Iar copiii nu judecă niciodată profesorii după câtă materie ştiu sau după cât învaţă de la ei, ci doar după felul în care se poartă la ore. Iar prin asta nu înţeleg doar lipsa severităţii, ci darul de a povesti, de a face materia captivantă, de a o lega de viaţa copiilor din afara şcolii, de a crea o atmosferă plăcută şi încurajatoare în clasă.

Un profesor e considerat „tâmpit“ de către elevi nu dacă nu ştie materia, ci dacă nu ştie ce să facă cu ea, dacă nu ştie să se ajute de ea pentru a construi relaţii, curiozităţi şi conexiuni. Iar asta e una dintre cele mai importante valori în viaţă. Trăieşti ca să ştii sau ca să faci ceva, împreună cu alţii, cu ceea ce ştii?

Mi-aş dori ca această mult aşteptată reformă să dea naştere, în câţiva ani, unor licee româneşti care să poată promite şi livra o educaţie bazată pe seturi de valori cărora să le fie subsumate atât activitatea educaţională, cât şi procesul de selecţie a elevilor. Să existe licee pentru copiii părinţilor care vor tone de teme la fiecare materie, combinate zilnic cu balet, karate, pian, baschet, cercetaşi şi origami, dar să existe şi licee pentru copiii părinţilor care îşi doresc mai puţin. Licee pentru cei care vor să acumuleze cât mai mult şi pentru cei care vor să împărtăşească cât mai mult. Pentru cei care vor să stea cât mai mult în clasă şi pentru cei care vor să înveţe şi în afara ei. Pentru cei care cred că nu e nicio problemă dacă elevii pot copia la lucrări sau examene şi pentru cei care cred că aşa ceva nu e de ajutor nimănui. Pentru cei ai căror părinţi vor să se implice activ în procesul educaţional şi pentru cei care n-au timp sau chef de aşa ceva.

Şansa copiilor noştri stă în alegeri şi distincţii. Deocamdată, sistemul educaţional din România nu oferă nici una, nici alta. Învăţământul superior românesc a devenit complet irelevant şi pentru că în el ajung prea mulţi absolvenţi de liceu fără valori, criterii sau aşteptări. Dacă lucrul ăsta s-ar schimba încă din şcoală sau liceu, efectele s-ar vedea repede şi în calitatea pregătirii universitare. Am intra în rândul lumii cu oameni care ştiu, înţeleg şi construiesc împreună.
(Articol apărut în numărul din 18 ianuarie al Revistei 22)

Am mai descoperit în vacanţă o carte excelentă – Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, a lui C.S. Lewis şi un serial care mă ţine lipit de laptop în fiecare seară – Lie to Me, cu Tim Roth în rolul principal şi o echipă de actori excelenţi în jurul lui. Toţi, experţi în depistarea minciunilor prin descifrarea microexpresiilor faciale şi a semnalelor nonverbale ale trupului.

Apropo de minciuni, contrar tuturor aşteptărilor, am prins veşti bune şi dinspre guvernanţi. În plus faţă de adoptarea noii legi a educatiei, am citit zilele trecute despre două… nu ştiu cum să le zic. Nu sunt iniţiative, ci acceptări din partea guvernului Boc a două inţiative lăudabile. Una e a Băncii Mondiale, pentru formarea unui “cap limpede” al guvernului, după model englezesc, care să se ocupe de priorităţile şi strategia pe termen mediu şi lung a României. Detalii aici.

Cealaltă aparţine Amcham şi Consiliului Investitorilor Străini, pentru înfiinţarea Consiliului Consultativ Fiscal cu rol în rescrierea Codului Fiscal. Detalii aici. Să fie asta mintea de pe urmă a guvernului sau un nou exerciţiu de imagine început bine şi terminat prost? N-am reuşit să-mi dau seama după feţele lor.

Nu în ultimul rând, am depăşit 1.000 de prieteni pe facebook. Nu ştiu exact ce să fac cu ei, dar sentimentul e plăcut .

Cred că am reuşit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esenţial în funcţionarea normală a oricărei societăţi şi l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum ştim ce înseamnă să avem ceva al nostru şi suntem dispuşi să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reuşit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spaţiul comun. Locul pe care nu-l împărţim cu nimeni cu locurile în care suntem obligaţi să trăim laolaltă.

Am reuşit să deprindem exerciţiul libertăţii: de exprimare, de iniţiativă, de mişcare, de protest, de asociere, toate libertăţile fără de care ne-am născut, cei născuţi în ultima jumătate a veacului trecut. N-am reuşit încă să înţelegem toţi că libertatea unuia e valoroasă atâta timp cât nu face rău altuia. Asta poate şi din cauză că, pentru mulţi, nu mai e foarte clar ce e bine şi ce e rău.

Am mai reuşit să creăm şi structuri de reprezentare democratice (politice, sindicale, patronale etc.). Ce n-am reuşit încă e să le facem să funcţioneze corect. Sunt viciate, iar, prin faptul că reprezintă societatea, îi viciază acesteia, pe lângă comportamente, şi modelele de identitate, de imagine de sine.

Am câştigat multe în ultimele două decade, am mai şi scăpat lucruri pe drum. Am făcut după cât ne-a dus mintea şi cât am putut să înţelegem din ce se întâmplă în jurul nostru. Acum însă, în jurul nostru se întâmplă ceva foarte interesant. Pentru noua generaţie, toate reuşitele noastre din ultimii 20 de ani au puţină semnificaţie. Pentru ea sunt un dat în sine şi nu prea şi-ar mai bate capul cu ele. În general, trecutul e din ce în ce mai puţin relevant.

Azi, cuvântul de ordine e să fii la curent cu ce se întâmplă azi. Ce fac şi ce zic, nu doar azi, ci chiar acum, prietenii tăi, colegii tăi, rudele tale, oamenii care contează pentru tine.

Societatea se construieşte mai puţin pe verticală, cu ce a fost înainte, şi mai mult pe orizontală, cu ce e acum în jur, minut de minut, oriunde în lume. Societatea de acest tip se apropie tot mai mult de fiecare dintre noi. Se schimbă reperele şi noi odată cu ele.

Înainte era important să ştii multe lucruri. Acum e important să te ştie multă lume. Înainte era important să înţelegi cât mai multe. Acum e mai important să te înţeleagă cât mai mulţi. Înainte era important să citeşti pe îndelete. Acum e crucial să scrii repede. Înainte era important să ai modele în viaţă. Acum e important să devii cât mai rapid un model.

Conectivitatea comprimă distanţele, timpul şi cunoştinţele. Ştim mai repede mai multe de la mai mulţi. Lumea va concura pe aceste paliere şi noi trebuie să ne pregătim pentru această competiţie. Nu ştiu cum ne-au pregătit socialmente ultimele două decenii pentru următoarele două, dar cred că predispoziţia românilor către îndeletnicirile creative e cea care ne dă o şansă de adaptare la felul în care se prefigurează lumea. E ceva ce a crescut destul de sălbatic, aşa cum creşte o floare frumoasă pe o pajişte însorită, însă n-ar mai trebui să ratăm şi ocazia asta de a aduna şi cultiva ce avem bun.

Reuşitele noastre în inovaţie, software, în internet, cinematografie, în artă, în comunicare pot fi o foarte bună bază de plecare pentru construcţia unei competenţe şi a unei identităţi distincte. E nevoie doar de puţină viziune şi de ceva mai multă determinare. De crearea unei strategii clare şi a câtorva paşi simpli de punere în practică.

Cum în ultimii 20 de ani ne-am tot străduit să ne desprindem de trecut, ar trebui să-i folosim pe următorii 20 ca să ne conectăm la viitor. Ne-am născut, fără să vrem, cu un pas în el. Mai trebuie să vrem să ne educăm pentru pasul următor. Modelul de societate pentru care ne-am stors toate resursele ca să-l reparăm începe să fie deja depăşit. Şi dacă nu ne mişcăm repede, n-o să mai înţelegem mare lucru din societatea care începe să trăiască în noi.
(Articol apărut în numărul din 21 decembrie al Revistei 22)

Mentalitatea asta nu se poate schimba, cel puţin nu după o viaţă întreagă de primit. Acest comportament poate înceta doar când sacul s-a golit. Iar el e pe cale să se golească. Din fericire pentru noi, ceilalţi, care n-am considerat niciodată că cineva ar trebui să ne dea ceva doar pentru că existăm.

Noi am fost tot timpul minoritari în ţara noastră. Mult mai minoritari decât minoritarii care ne reprezintă, mai nou, în majoritatea ţărilor europene. Cred că noi am fost, de fapt, cei mai minoritari, dacă pot îndrăzni să spun astfel. Nu fac din asta un titlu de glorie, încerc doar o distincţie care poate fi utilă într-o alegere.

Pentru că a fi majoritar sau minoritar în România, din perspectiva relaţiei cu ceea ce câştigi, e o alegere, nu un destin. Poţi alege să obţii muncit, în loc să ceri sau să furi. Poţi alege să-ţi baţi capul, în loc să-ţi baţi doar gura. Deşi n-ar trebui, la noi e mai uşor acum să ceri sau să furi, dar, ca orice cale mai uşoară, te alegi cu mai puţin, pe termen mediu şi lung. Primitul nu e sustenabil, dacă vrei ceva de la viaţa ta. Funcţionează doar dacă eşti împăcat trăind la mâna altora.

În ultimul an, m-am bucurat frecvent să văd că minoritatea celor care creează în loc să ceară creşte constant. Nu vertiginos, dar constant. Întâlnesc tineri care mă uimesc prin felul degajat şi plin de încredere în care construiesc idei, proiecte şi organizaţii menite tocmai să ajute şi să înveţe alţi tineri să-şi construiască propriul viitor, pe mâna lor.

Nu le e uşor. Trăiesc într-un mediu ostil acestui fel de a vedea lumea şi sunt convins că îşi pun alegerea la grea încercare în fiecare zi. Probabil că cei mai vizibili au fost cei de la letsdoitromania.ro, care au ales să convingă cât mai mulţi români să-şi cureţe ţara într-o singură zi, pe 25 septembrie. Dar mai sunt cei de la viitorplus.ro – axaţi de proiecte de dezvoltare durabilă; scoaladevalori.ro – cu un program extrem de ambiţios de educaţie pentru liceeni, prin programe susţinute de studenţi străini; ropot.ro – care creează o comunitate foarte activă de antreprenori sociali sau gomentorship.ro – care vrea să readucă la lumină o comoară îngropată – mentoratul ca formă de creştere şi multiplicare a profesionalismului autentic. Nu în ultimul rând, TEDx-urile din mai multe oraşe ale ţării, care celebrează creativitatea, tenacitatea şi puterea de convingere a unor buni vorbitori în public.

Toate aceste organizaţii sunt doar o picătură, cea pe care eu am avut privilegiul să o descopăr. Cu siguranţă, sunt mult mai multe cele pe care nu le cunosc direct şi care vorbesc aceeaşi limbă minoritară. Tineri care au construit doar din ceea ce au descoperit înlăuntrul lor şi au ales să împărtăşească cu alţii asemenea lor. Oameni care nu doar că n-au cerut nimic, dar au ales că e mai valoros pentru ei să ofere.

Ei sunt, pentru generaţia mea, nişte modele. Sunt minoritatea în care eu îmi pun speranţele când mă gândesc la cât şi ce fel de viitor poate avea România. Ei cred foarte mult în ţara asta, mai mult decât mai reuşesc eu. Deocamdată însă, ei nu umplu prima pagină a ziarelor şi nici ştirile din prime-time. Ei nu prea există pentru publicul larg. Ştirile şi spaţiul public sunt confiscate exclusiv de majoritari. De cei prea mulţi, care consumă peste cât produc şi care cer încontinuu de la cei puţini care creează şi pentru alţii.

Deocamdată, aceşti tineri şi organizaţiile lor nu fac parte din realitatea de care majoritarii să fie interesaţi. Pentru că ei nu fac scandal, nu se bat cu pumnul în piept, nu acuză şi nu înjură. Nici măcar nu manevrează interese oculte, în stare să pună în mişcare trusturi de presă, instituţii şi autorităţi. Ei doar îşi văd de treabă, cu cei care le înţeleg rostul.

Stimulentele lor nu vin din afară, ci dinăuntru. Din afară le vin doar contrastimulentele: piedicile, nepriceperea, birocraţia, invidia, obtuzitatea, durutul în cot al tuturor celor care nu mai ştiu cum să facă să dea mai puţin şi să primească mai mult. Dacă ar fi după mine, aş suspenda câţiva ani parlamentul şi aş instaura un guvern de minoritari. Asta ar fi cea mai bună şansă pe care ar avea-o majoritatea la un viitor mai bun.
(Articol apărut în numărul din 19 octombrie al Revistei 22)

Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).

Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româ neşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.

Statul român are datoria să oprească aceste pierderi. Conform statisticilor oficiale, la ora actuală, studiază în străinătate aproximativ 50.000 de români. Cum nu toţi se întorc, am putea presupune că discuţia se poartă despre un număr de absolvenţi de ordinul miilor, care s-ar întoarce în România în fiecare an. În acest moment, cred că ei sunt cea mai valoroasă resursă pe care o avem.

Propunerea mea e ca orice companie sau instituţie, care angajează un absolvent de studii în străinătate care se întoarce în România în maximum 5 ani de la terminarea studiilor, să beneficieze de scutire la plata impozitului pe salariu, asemănătoare scutirii aplicate acum în cazul specialiştilor în IT.

Măsura aplicată în sectorul IT a dat rezultate şi a atras în România cei mai mari jucători din domeniu din lume. Asta a dus la stadiul de performanţă o competenţă locală, care, altminteri, nu s-ar fi putut coagula şi exprima.

Cred că trebuie să împingem modelul mai sus, cu repercusiuni mai importante pentru performanţa generală a României. În cazul propunerii mele, nu discutăm de o reducere semnificativă în vreun fel a veniturilor bugetare, dar discutăm de un aport cert de profesionalism şi competenţă de care România are nevoie acum mai mult decât de orice altceva.

Mulţi angajatori se feresc de absolvenţii români din străinătate, care aplică pentru joburi în România, deoarece se tem de aşteptările lor salariale mai mari decât cele de pe piaţa locală. Însă e foarte firesc să fie aşa. Un absolvent de Harvard sau de INSEAD are tot dreptul să ceară un salariu mai mare decât un absolvent de ASE. Interesul României ar fi ca absolventul de Harvard să poată obţine acel salariu în România şi nu în altă ţară. România a investit în copilul şi elevul cu pricina, ar trebui să fie în stare să implementeze un sistem prin care să poată beneficia de rezultatele educaţiei lui superioare.

E adevărat că suntem într-o perioadă de austeritate şi de tăieri de costuri aproape cu orice preţ. Zic „aproape“, pentru că n-ar trebui să cădem într-o capcană. Nicio entitate economică n-a revenit vreodată la performanţă doar prin reducerea costurilor. Ea e doar un mijloc, nu un scop. Pentru ca durerile pe care le creează să nu fie în zadar, reducerea costurilor trebuie făcută în paralel cu atragerea resurselor care să genereze valoare adăugată în viitorul apropiat.

Cea mai importantă valoare de care România are nevoie azi e aceea adăugată de absolvenţii români din străinătate. Ei sunt ce are România acum mai bun. Dacă guvernanţilor le-a mai rămas vreo urmă de inspiraţie netăiată din fişa postului, către ei ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi iniţiativa legislativă.
(Articol apărut în numărul din 10 august al Revistei 22)

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)