Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Am audiat recent conferinţa domnului Andrei Pleşu “La ce (mai) e bună cultura”?, organizată de Asociaţia Erudio. Pentru cei aproape 300 de participanţi, două ore au trecut ca două minute. Domnia sa a cucerit atât cu prelegerea propriu-zisă, cât şi cu răspunsurile la întrebările ce i-au urmat.

N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.

Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.

Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun. Read the rest of this entry →

Nivelul de nesimţire sau prostie al unor profesori creşte invers proporţional cu nivelul de educaţie şi cultură generală al elevilor lor. Ultimul răcnet în materie de educaţie şcolară îl reprezintă excursiile de shopping. Şi nu oriunde, ci chiar la Milano.

Oferta e simplă şi clară: 550 de euro, o jumătate de pagină despre mall-uri, un rând despre obiective turistice şi o notă importantă – în cele 5 zile ale excursiei “obiectivele turistice se vor vizita în limita timpului disponibil”.

Să zicem că aveţi un copil de clasa a şasea la o şcoală din Bucureşti şi el vine acasă cu această propunere de excursie, organizată de o profesoară cu elevi din toată şcoala lui.
Ce-i răspundeţi? Dar profesoarei i-aţi spune ceva?

Read the rest of this entry →

(articol apărut în numărul din 15 septembrie al Revistei 22)

“Fără obligaţii şi valori morale împărtăşite şi adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică şi nici măcar economia de piaţă nu vor funcţiona corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi esenţiale pentru viitorul ţării, ies la suprafaţă, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acţiunilor principalilor actori din spaţiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalţi şi puterea asupra celorlalţi.

Ce se vede în spaţiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spaţiul privat. Read the rest of this entry →

(articol apărut în numărul din 1 septembrie al Revistei 22)
Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-şi reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularităţile şi generalităţile sale. Ei îşi culeg unele informaţii de la ştiri, însă lumea pe care ştirile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva. Read the rest of this entry →

Sper la ziua în care România va avea un sistem de educaţie care să poată oferi şi împlinire profesională unor români muncitori şi talentaţi precum Raluca. Până atunci mă bucur de recunoaşterea şi recompensarea ei în Olanda.
HotNews relatează subiectul mai pe larg:

O româncă a câştigat premiul Christiaan Huygens 2009 pentru cea mai bună teză de doctorat din Olanda
Raluca Marin-Perianu este câştigătoarea premiului Christiaan Huygens 2009, decernat în fiecare an pentru cea mai bună teză de doctorat din Olanda în domeniul ştiinţific. Teza sa de doctorat, intitulată “Wireless Sensor Networks in Motion”, aduce o contribuţie semnificativă în dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi telecomunicaţiilor”.
Raluca Marin-Perianu va primi premiul în valoare de 10.000 € de la ministrul olandez al educaţiei, Ronald Plasterk, în cadrul unei ceremonii oficiale ce va avea loc pe 7 octombrie 2009 în Voorburg, Olanda.

Restul articolului îl puteţi citi aici .

(Articol apărut în numărul din 18 august al Revistei 22)
Ca să recompunem spaţiul public cu mai mulţi oameni de valoare, e nevoie să compunem publicuri pentru ei. Şcoala nu face asta, educaţia din familie nu reuşeşte nici ea. Mass-media îşi refuză sistematic rolul de educator. Şi atunci, cine şi în ce fel îşi poate asuma această muncă? Fără de care, orice altă muncă riscă să fie în zadar?

Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public. Read the rest of this entry →

Marţi dimineaţă am fost la dezbaterea pe proiectul Legii Învăţământului, la Palatul Parlamentului. La masa ascultătorilor: Boc, Anastase, Andronescu şi Miclea. La masa vorbitorilor, toată floarea cea vestită a lumii universitare româneşti: rectori, prorectori, şefi de asociaţii şi de sindicate. Toţi vorbitorii au exprimat multiple opinii divergente. Un singur lucru i-a unit – incapacitatea de a formula un punct de vedere în 3 minute, câte avea fiecare alocate. Teoretic. Pentru că practic, mai toţi vorbeau până când moderatorul, cu chiu cu vai, vorbind peste ei, ca la televizor, reuşea să-i mute de la microfon. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 4 august al Revistei 22)
Ca locuitor al Bucureştiului, am şi eu un of. M-am săturat de primari care, imediat ce sunt aleşi, nu mai vor să fie primari, vor să fie altceva. Mi-aş dori şi eu un primar care să vrea să fie primar. Atât. Primar bun. De la cap la coadă. Toată ziua. Patru ani, măcar.

Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie. Read the rest of this entry →

(Articol apărut în numărul din 21 iulie al Revistei 22)
An de an autorităţile româneşti acreditează instituţii de învăţământ superior, publice şi private, care discreditează noţiunile de educaţie modernă, de rezultate relevante şi de prestigiu academic. România are peste 110 universităţi, nici una între primele 500 din lume. Ele au produs anul trecut peste 200.000 de absolvenţi, probabil nici unul pe deplin convins că ce a învăţat în facultate îi va folosi realmente la ceva. Read the rest of this entry →